Constantin-Ciprian Popescu, medic-scriitor, publică în 2007: „Excursii studenţeşti prin Europa – Frescă de tranziţie românească“, însemnări de călătorie şi nu numai, din anii ’90, aparţinând – după cum declară – nepotului său, jurnal rătăcit într-un sertar de birou. Atipic ca redactare pentru specia literară în discuţie, dar şi pentru aceea a unei construcţii romaneşti, scrierea respectivă face obiectul unui comentariu la rubrica Jurnal de jurnale, sub semnătura dlui dr. Mihail Mihailide.

Înaintea evenimentelor din decembrie 1989, majoritatea românilor care şi-ar fi dorit să călătorească putea avea ca destinaţie de împlinită speranţă oraşul bulgăresc Ruse. Beneficiau mai ales pionieri, atent selecţionaţi, uneori însoţiţi nu numai de profesori, dar şi de unul dintre părinţi, excursia şcolară durând obişnuit de dimineaţă până seara. Sau fruntaşi în întrecerea socialistă, verificaţi de „organe“, ca bonus pentru rezultate în muncă. Se trecea Dunărea pe la Giurgiu şi se intra în oraş: în centru – Monumentul Libertăţii, datând (însă) din 1908 – când regele Ferdinand al Bulgariei a declarat independenţa ţării sale faţă de Imperiul Otoman –, devenit simbol al localităţii... Cu timpul, afirmaţia „Înainte de Revoluţie n-am ajuns nici măcar până la Ruse“ însemna – pentru cei foarte mulţi care ar fi vrut să verifice congruenţa între realitate şi propria imaginaţie asupra a ceea ce s-ar afla dincolo de fruntariile ceauşiste ale ţării – că motive „de dosar“, numeroase şi absurde, i-au împiedicat să obţină paşaportul reserist indispensabil fie şi numai pentru a trece Podul Prieteniei, la vecin. Ruse, pomenit ca „opţiune“, nu avea nimic depreciativ în sine; construcţia sintactică respectivă se referea la refuzul de a ţi se permite să călătoreşti, indiferent unde, dar mai ales în ţări occidentale. Altfel s-au petrecut lucrurile însă, începând din ’90. Graniţe desch