Psihologia ne spune că în fiecare dintre noi există un egocentrism latent (la unii foarte activ şi manifest). Fiecare medic, poate, îşi aminteşte, din perioada studenţiei, felul în care şefii de catedră absolutizau importanţa disciplinei pe care o predau. Anatomiştii ne spuneau că „anatomia este mama medicinii“. Cei de la catedra de fiziologie spuneau că disciplina lor este „ştiinţa omului viu, anatomia se ocupă de cadavre“, iar fiecare altă disciplină preclinică sau clinică avea argumentele sale pentru a-şi susţine „supremaţia“, în raport cu celelalte. Dacă viitorii medici sunt „programaţi“ astfel încă din perioada lor de formare, este de înţeles faptul că au orgolii mari, legate de propria specialitate, când sunt deja medici specialişti. Aproape la orice simpozion, congres sau manifestare ştiinţifică medicală am participa, ni se arată, invariabil, cât de gravă, de invalidantă este patologia în discuţie, ce mortalitate produce, de ce merită atenţie şi finanţare speciale, un program naţional de sănătate (dacă nu există deja). Trebuie să concluzionezi că bolile aferente cutărei specialităţi sunt, indiscutabil, de o importanţă majoră (este mesajul oferit explicit sau implicit de conferenţiar). Ce să mai zicem atunci de celelalte? Există un „barometru al importanţei“ unei specialităţi? Cea mai cunoscută rivalitate este cea dintre specialităţile medicale şi cele chirurgicale. Unii internişti îi consideră pe confraţii chirurgi „măcelari, care ştiu numai să taie şi atât, nu-i mai interesează ce lasă în urmă“. Chirurgii, în schimb, afirmă că interniştii nu vindecă boala, doar ei putând să scrie pe un bilet de externare „vindecat chirurgical“. În perioada studenţiei, în timpul unui stagiu de vară, la o secţie de chirurgie generală, un medic primar chirurg mă îndemna să mă specializez în chirurgie „pentru că aici ai cele mai mari satisfacţii, ca medic“. Acel chiru