Anecdota cum că o broască fiartă la foc mic va muri înainte de-a realiza ce i se întâmplă e doar un mit. Experimentele au arătat că, la un moment dat, broasca va sări. Tot un mit este şi povestea cu struţul care-şi ascunde capul în nisip pentru a se feri de pericol.

Pentru cei care locuiesc aici zi de zi este mai greu de observat, însă pentru străini sau pentru românii care văd ţara mai rar, schimbarea este şocantă: criza a adus înapoi o atmosferă neplăcută, de depresie generlizată, asemănătoare anilor ’90: “România devine o ţară urâtă”.

Exact ca o mahmureală după exuberanţa aproape iraţională a anilor 2000, care a adus creşterea fără precedent a nivelului de trai, reindustrializarea economiei dar şi derapajul cheltuielilor publice şi umflarea peste posibilităţi a bulelor bancare şi imobiliare.

Creşterea însă nu s-a bazat pe cifrele fundamentale ale economiei ci pe aşteptări. Constructorii au investit pentru cererea de anul următor, băncile au dat credite ipotecare bazate pe veniturile de peste doi ani iar investitorii au dat salarii bazându-se pe vânzările care ar fi trebuit să tot crească decenii la rând.

Când epopeea banilor ieftini s-a sfârşit, bulele au început să se spargă. Era firesc ca investiţiile cele mai extravagante să se ducă rapid spre zero. Părea însă că un anumit nivel de dezvoltare este câştigat şi sub el nu se va mai putea coborî vreodată.

Plecarea Nokia este primul mare – pentru că mici au mai fost – avertisment că lucrurile nu stau deloc aşa. Nokia are toate datele unei investiţii ultra-eficiente: Productivitate mai mare ca în Vest, salarii aproape la fel de mici ca în China şi avantajul deschiderii spre Uniunea Europeană. Criza din România era o oportunitate, oferind garanţia că pretenţiile salariale nu vor creşte accelerat de la an la an, aşa cum se întâmplă acum în China.

De