Divanul, narghileaua, siesta, cafeaua, sastiseala fac parte dintr-un ritual „dulce“ şi sfînt al unei elite ce se aşază languros în sofaua timpului pierdut. „Şăz într-un unghi de casă, uitîndu-mă şi privind vîrful nasului mieu cu ochii amîndoi, şi întocmai ca gîngăniile la vremea iernii, aşa sînt; nici din deget nu pociu mişca“, scria Nicolae Văcărescu din refugiul de la conacul Băneasa la 5 noiembrie 1814. Timpul curge altfel, timpul aparţine trupului şi plăcerilor infime ale vieţii, timpul aparţine sastiselii, ospeţelor pantagruelice, cafelelor nesfîrşite, şerbeturilor parfumate, vutcilor frumos împodobite cu zahăr, fumului aromat al unei narghilele uşor „prefăcută“ cu ceva avion, gîndurilor pierdute în lene şi filotimie, suspinelor cîntate de alţii, nefericirilor abandonate prin ungherele iubitelor şi, cînd nu se mai poate, pribegiilor amare de prin altfel de lumi. Conacul coagulează această dulce sastiseală, tovărăşia prietenilor şi mai ales a familiei consumă orice forţă, istoveşte energiile şi îndeamnă prea adesea la siesta după-amiezilor generoase din orice anotimp: „Cum s-a terminat prînzul, cam la ora 1 se consumă mai întîi cîte un păhărel de rachiu, lichior sau arac, apoi se aprinde pipa şi se caută sofaua... Bărbaţii, femeile, copiii, servitorii, pînă şi păzitorii caselor stau la locurile lor ca într-un fel de letargie, trîntiţi pînă la ora 4, cînd apoi preoţii cheamă din toate clopotniţele cu toaca la biserică, la chindii, deşteptîndu-i astfel“, scrie Andreas Wolff, medicul multor moldoveni în deceniul opt al secolului al XVIII-lea.
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări Curînd, dulcea sastiseală fanariotă rămîne un obicei doar pentru boierii conservatori şi un vis pentru toţi ceilalţi, căci veacul cel nou aduce odată cu noutăţile co
