Ismailitismul este cea mai puţin cunoscută, dar probabil cea mai interesantă dintre cele trei mari facţiuni ale Islamului.

Distincţi, originali, mistici, păstrători ai unor tradiţii în mare parte necunoscute, ismailiţii au supravieţuit cu greu vicisitudinilor istoriei. Au rămas şi astăzi, aidoma înaintaşilor, loiali liderilor Aga Khan, conducătorii lor spirituali, care sunt trataţi cu aceeaşi adulaţie şi respect adânc pe care tibetanii le au pentru Dalai Lama.

Credincioşii celor 7 Imami

Astăzi, doctrina religioasă ismailită este considerată de sine stătătoare în cadrul Islamului. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, ismailismul se revelează ca o ramură desprinsă direct din şiism. De fapt, este a doua ramură ca mărime din Islamul şiit.

Din acest motiv, sunt deseori menţionaţi sub denumirea de şiiţi septimani, cu trimitere directă la cei şapte imami profeţi recunoscuţi în ismailism. Şiismul originar, cultul majoritar în Iran şi multe părţi din Irak, este duodeciman, adică doctrina sa este centrată pe prezenţa celor doisprezece imami mistici.

Numele lor de ismailiţi, de credincioşi ai lui Ismail, derivă de la personalitatea lui Ismail ibn Jafr al Sadek, cel mai important succesor spiritual în rol de imam mesianic.

Ismailiţii au o lungă şi tumultuoasă istorie, datând de la începuturile secolului VIII d. Hr., când imamii şiiţii s-au despărţit în câteva grupuri rivale, după moartea imamului Ismail.

Ismailismul îşi are originile religioase încă în perioada Profetului Muhammad, pe care, precum toate curentele musulmane, îl consideră ultimul mesager al Divinităţii trimis omenirii. Dar asemănările se opresc aici. Învăţăturile ismailitene au fost modificate de-a lungul timpului, fiind astăzi sensibil diferite de practicile sunna şi concentrate în jurul practicilor ezoterice islamice, cunoscute sub termenul de Batin.

De