Înainte de a pleca spre Alba Iulia văzusem cîteva fotografii, auzisem poveşti cum că Cetatea ar arăta senzaţional după renovare. Dar pînă nu te convingi singur, te fereşti ca dracul de tămîie de exagerări. Cînd am ajuns, însă, la locul faptei, am trecut de Poarta I, am urcat panta şi tot ce-am mai putut să zic a fost un oau!. Ni s-au luminat feţele, ne-au sclipit ochii, şi toate spaimele legate de prima ediţie a festivalului au pălit ca prin farmec.
Ştiam că tot ce ne mai trebuia pentru un Festival Dilema veche reuşit, pe lîngă locaţia spectaculoasă, era ca între invitaţi să existe chimia necesară, căci ea e sarea şi piperul unui astfel de eveniment, şi să avem şansa unui public curios, care să vină să-i asculte şi să-i vadă. Le-am avut pe toate, asta ca să nu mai punem la socoteală cele mai frumoase zile de toamnă, cu lumina lor mieroasă.
DE ACELASI AUTOR Lumea s-a schimbat Mexicul meu cît o boabă de năut Un caz: Mircea Cărtărescu Nebunii ani '90 A fost un weekend lung. Cu somn puţin, cu rîs pe săturate, cu discuţii serioase, dar cu invitaţi destinşi şi simpatici, printre care Florin Iaru, Vintilă Mihăilescu, Robert Şerban, Radu Pavel Gheo, Dan C. Mihăilescu, cu aplauze, muzici, filme, cu reprezentaţii culinare live, cu descoperiri de oameni ai locului, partenerii noştri din administraţia locală. În ceea ce-i priveşte pe aceştia, nu pot să spun decît că m-am simţit precum Candide, personajul lui Voltaire. Ştiam de mult că nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Mai ales cînd vine vorba despre România. Dar după cele cîteva zile petrecute în Alba Iulia, pesimismul meu a primit o grea lovitură. Am văzut că funcţionarii statului pot să vorbească normal, că au reuşit să atragă fonduri europene şi să pună în valoare Cetatea, iar în urma lucrărilor de restaurare spaţiul medieval arată ca oriunde în lumea asta: civilizat, fără nici o stridenţă, cu
