De la începutul anului epidemia protestelor sociale din sud se extinde. Pe rând Grecia, Spania, Portugalia, au devenit scena unor ample proteste sociale. Revoltele urbane din Anglia sunt doar forma extremă a indignării unor largi categorii de cetăţeni europeni.

Nu este o coincidenţă că revoltele din Europa şi în special cele din Marea Britanie se întâmplă într-un moment în care cheltuielile publice sunt masiv restructurate. Tăierile afectează disproporţionat categorii sociale care depind de anumite servicii guvernamentale. În intenţia lor de a reduce un stat umflat de laburişti (care au pompat foarte mulţi bani în educaţie, sănătate şi în tot felul de servicii pentru tineri precum numeroase „job and retraining centers”), conservatorii au acţionat eminamente din convingere ideologică. Ei au pornit de la premisa că responsabilitatea statului va fi transferată pe umerii „marii societăţi”- iniţiativelor private voluntare. Dar un lucru simplu pe care îl înţeleg cei care s-au revoltat este unde a început criza-în sectorul bancar privat. Mai înţeleg şi faptul că statul a fost alături de banci, sărindu-le imediat în ajutor şi recompensându-le iresponsabilitatea, iar acum este plin de datorii. Ceea ce nu înţeleg ei este de ce acum statul nu este şi alături de ei. Lor cine le oferă bail-out-ul? Cine le asigură spatele? E uşor să spui că de vină sunt bandele de hoţi, dar nu putem să negăm că toată această redistribuţie a veniturilor şi finanţărilor publice nu a jucat un rol în provocarea violenţelor urbane. De fapt ne aflăm în faţa unei resurgenţe a politicii de clasă şi a conştiinţei de clasă, în Europa şi chiar în Statele Unite. Dar diferă de epoca precedentă, de anii ’80. Atunci, conflictul era între stat şi sindicate. Astăzi avem pe de o parte plătitorii de taxe, care economisesc bani şi trăiesc atât cât le este plapuma, care contribuie la bugetul de stat, dar care vă