A fost un naiv care credea şi el, ca atâţia înainte, că frumuseţea va salva lumea.
Pe la jumătatea lunii ianuarie a anului 2009, a circulat, pe internet, fireşte, zvonul că Steve Jobs a murit. „Steve Jobs a murit" a devenit, atunci, cea mai căutată propoziţie, tulburând motoarele de căutare. Acţiunile Apple au scăzut cu 10% la sută şi Jobs însuşi şi-a dezminţit, vag amuzat, moartea.
Am scris în acea iarnă un articol fundamentat pe câteva idei, multe greşite. Era un articol superficial, plin de platitudini, care se sfârşea aşa: „În ziua în care acest vizionar arogant chiar va muri (...) vom fi toţi mai săraci, chiar dacă nu vom afla de ce".
Doi ani şi jumătate mai târziu, după ce Jobs a accelerat, ca nimeni înainte, viitorul, trebuie să încercăm, totuşi, răspunsul: „De ce? De ce suntem toţi mai săraci, astăzi, când Steve Jobs chiar a murit?".
Am înţeles că trebuie să ne grăbim abia când l-am văzut într-o fotografie târzie, aureolat de o lumină care se încăpăţâna să trăiască, deşi Steve Jobs, era evident, murea. Rămăsese din el doar privirea, restul trupului îi părea descurajat şi învins. A fost numit un Michelangelo al erei digitale. Comparaţia este exagerată, dar utilă. Nu ne duce la răspuns, dar ne duce în apropierea lui. Prima observaţie este cumplită, nu îmi aparţine, dar o accept. A fost făcută de un vechi interpret de muzică pop, dezgustat de mersul lumilor: „Internetul e o mare de rahat". Aşa este. Ar trebui să vedeţi, din interior, cum mutilează faţa unor meserii altădată decente, ca jurnalismul. Nu este însă numai atât.
Geniul (nici de negustor, nici de şarlatan) lui Steve Jobs nu se află acolo unde cred sclavii pieţelor- în satisfacerea nevoilor de confort ale clientului, de altfel tot mai stupid. Moştenirea e alta: frumuseţea. Jobs a mizat pe armonizarea tehnologiei cu frumuseţea în stare brută.
A fost, deci,
