Întrunirile de la Păltiniş alcătuiau – cele două volume ale lui Liiceanu o mărturisesc – o poveste relativ omogenă, în care un grup de intelectuali stabileau o formă de comuniune bazată pe idei. „Şcoala“ păltinişană e cu totul în logica de tip Clio: iniţierea intelectuală este parte a unei deveniri, devenirea însăşi are mulţi paşi preparatori, şi peste toate tronează imperativul cunoaşterii, în sens clasic. Limba greacă veche, limba germană, Platon sau presocraticii sînt capitole dintr-un demers omogen şi coerent.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? La antipod, Cenaclul Flacăra reprezintă mai curînd o succesiune de evenimente, unice şi irepetabile. Importanţa lui a constat tocmai în surprizele pe care Cenaclul le-a adus, nu de la un an la altul, ci de la un spectacol la altul. Acelaşi Cenaclu era capabil să-l aniverseze pe Avram Iancu la Ţebea, pentru ca apoi, la cîteva zile, acelaşi Cenaclu să celebreze la Craiova victoria Universităţii într-o etapă de fotbal. Raţiunea şi mizele spectacolelor Cenaclului erau aidoma costumaţiilor lui Lady Gaga: ştii foarte bine că vor fi acolo, dar nu ştii niciodată ce vei vedea. În faţa discipolilor săi, Constantin Noica este egal cu sine şi atent cu fiecare. În faţa spectatorilor săi, Cenaclul trecea cu vederea individul şi celebra comunitatea, dîndu-i atenţie şi făcînd-o să se simtă, de fiecare dată, sudată într-un orgasm colectiv al refrenelor. Un fan al Cenaclului din Huşi avea toate motivele să regrete un spectacol petrecut la Timişoara – tocmai pentru că acesta era diferit de tot ce văzuse el, sau urma să vadă, în acelaşi Cenaclu ajuns la el acasă. În schimb – aşa cum transpare din Epistolar –, Sorin Vieru (să spunem) nu avea o raţiune pentru a
