Cînd faci zeci de ani cronică literară săptămînal, ai foarte rar gustul libertăţii, oricît de Săgetător nonşalant ai fi. Eseistica făcută de plăcere, dar şi ritmul lunar (infinit mai îngăduitor) al recenziilor, chiar şi cercetările de istorie literară prin biblioteci şi arhive, întinse adeseori cu anii, oferă, fiecare în felul şi măsura ei, o relaxare. Antrenorul poate să ceară time out-uri ori de cîte ori simte că „echipa“ e speriată, sleită, ori dă semne de orbire tactică. Dimpotrivă, pasul cazon, cu tălpile-n gît, al cronicii săptămînale, obligă, restrînge, dictează, castrează. Iată de ce jurnalul de idei este supapa ideală a presiunii critice. Aici, orice constrîngere de retorică, spaţiu, opţiuni, diplomaţie şi personalitate dispare. Poţi să scrii oricît şi oricum despre orice şi oricine. Sigur, dacă te hotărăşti să-ţi publici jurnalul, fie şi parţial, în timpul vieţii, atunci te (mai) supui cerinţelor elementare ale conduitei profesionale: cosmetizezi, surfilezi, amendezi, adnotezi, potrivit circumstanţelor apariţiei. Sau te laşi pradă nudismului masochist, precum Romul Munteanu, cel mai inexplicabil (şi nobil!) caz de autoumilire din diaristica românească.

DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic Pînă la un punct, nu altceva decît astfel de supape spectaculare erau Teme-le lui Nicolae Manolescu în anii ’70-’80. Exerciţii de libertate asociativ-disociativă, complice amestec de seriozitate şi frivolitate. Strălucitoare stilistic, Temele funcţionau precum copcile decupate în gheaţa dogmatismului copleşitor. Acum, însă, citind notaţiile cuprinse în a doua jumătate a Poveştilor pentru oameni mari, începi să înţelegi ce comoară va să zică jurnalul de idei (abia decopertat aici) al criticului care prefaţa Pivniţele Vaticanului în România lui 1968 şi Aer cu diamante în 1981, scrii