Dintre politicile Uniunii Europene, cea externă se negociază probabil cel mai dificil, în condiţiile în care atinge chiar esenţa suveranităţii naţionale, adică dreptul fiecărui stat membru de a stabili şi dezvolta relaţii bilaterale şi independente cu celelalte state membre. Politica externă a UE presupune o limitare semnificativă asupra politicilor externe naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene, chiar dacă uneori poate fi ceva mai mult decît o simplă reflectare a „celui mai mic numitor comun“ dintre cele 27 de politici externe naţionale. Aceasta, cu condiţia să existe o politică. Este important să reamintim faptul că, atunci cînd statele membre ale UE nu cad de acord într-o problemă, nu există o poziţie de politică externă a UE în problema respectivă. Poziţiile divergente ale statelor membre în privinţa Războiului din Irak sau recunoaşterea independenţei Kosovo, de exemplu, sînt două dintre numeroasele situaţii care demonstrează clar acest fapt.

Pe scurt, realizarea unei politici externe europene reprezintă o luptă constantă, dar este o politică dorită de majoritatea cetăţenilor UE şi un instrument necesar statelor membre ale UE pentru a-şi intensifica forţa în relaţiile internaţionale. Se presupune că ar consta în atingerea unui echilibru între priorităţile naţionale şi promovarea intereselor şi valorilor Uniunii. Politica externă a UE recurge în primă instanţă la instrumente „soft“, cum ar fi legislaţia comercială şi liberalizarea accesului pe piaţă, în condiţiile în care nu există o armată europeană, iar cooperarea europeană în materie de apărare este limitată. Uniunea este, totodată, şi cel mai important furnizor de ajutor extern din lume şi este un creator de norme globale în multe domenii, de la aviaţie şi standardizare chimică, pînă la protecţia mediului înconjurător şi supervizare financiară. Cei mai importanţi parteneri ai Uniunii sîn