Cum comunismul în toate formele lui vinde, Ceauşescu ajungând azi să-l rivalizeze în faimă pe mult mai bătrânul său înaintaş Dracula, nici filmele româneşti nu ies din bucla anilor 1945-1989.

Şi ar fi şi păcat ca, dacă tot avem şi noi în trecutul nostru comunist un produs de export, să nu-l exploatăm. De la puşcăriile gemând de „duşmanii poporului" până la banalele sticle de lapte pântecoase, cu cât gros, pentru procurarea cărora oamenii muncii de la oraşe şi sate stăteau la cozi interminabile de la ora primului telejurnal al serii până în zorii celei de-a doua zile, toate experienţele extreme din acea vreme au potenţial cinematografic. Iar întâlnirea lui Nae Caranfil, care se află cam pe la jumătatea filmărilor peliculei „Closer to the Moon" (cu titlul iniţial de lucru „Alice în ţara tovarăşilor"), cu presa a fost şi ea o romanţă nostalgică în amănunt regizată.

„Bucureşti, Bucureşti, cât de drag îmi eşti"

După ce ieşeai din zona aglomerată a Pieţei Victoriei, cu claxoane, maşini şi manele date la maximum, şi, ajungând pe strada Polizu, intrai pe sub arcadele uneia dintre clădirile Politehnicii, brusc aveai impresia că ai călcat greşit pe lângă drum şi că ai alunecat într-o falie spaţiu-timp. Flamuri tricolore fâlfâiau în vânticelul uşor de toamnă caldă (sau de vară indiană, cum zic americanii), înfrăţite cu steagurile roşii cu secera şi ciocanul, strada principală a aşezării în care nimeriseşi fără preaviz avea mici magazine şi firme care ar fi făcut deliciul oricărui nostalgic: Cooperativa Igiena-Frizerie, Avântul Îmbrăcămintei, Bufet Rapid-Cantina Victoria, Consignaţie, iar în fundul străzii, mai ferită de ochii lumii, o terasă unde poporul putea să-şi înece amarul în vin pelin, să facă adică amarul şi mai amar. (Un regizor care iubeşte atât de mult terasele umbroase şi care are card de fidelitate la primitoarea cârciumioară „La dud" nu pu