E momentul ăla din miez de noapte când cobori în ritm alert scările unui bloc străin, saluţi portarul printr-o grimasă a bărbiei şi-ţi netezeşti reverele sacolui ca să nu trădeze nimic din povestea petrecută la un etaj oarecare. E momentul în care te gândeşti că ai fi putut rămâne, că n-ar fi trebuit să pretextezi şi aici, şi de data asta, un drum prea matinal spre birou doar ca, de fapt, să îngropi în tăcere la tine acasă o altă dimineaţă ternă. E momentul în care admiţi, bulversat, că în noaptea asta a existat mai puţină pasiune lubrică şi mai mult sentiment nepremeditat. E momentul în care se inoculează ideea întoarcerii.

O întoarcere la însăşi noţiunea de relaţie. Concomitent cu ea se declanşează anticorpii care anihilează un astfel de gând. Primul antidot e umilinţa- nu poţi pretinde statutul de relaţie de la ceea ce a fost conceput, din start, ca o non relaţie. Ca o întâlnire între un email şi două telefoane. Nu permiţi să se spargă monolitul de indiferenţă în şi dinspre partea ta de lume.

Întoarcerile sunt galben-porumb, devitalizate de atâta indecizie. Sunt mai grele ca începuturile, mai sfâşietoare ca finalurile, mai nedemne decât orice eşec. Dar ascund promisiunea dulce a confortului familiarităţii ce te ghidează magnetic, ca o busolă, să răzbaţi pe traseul umilitorului `era mai bine înainte`.

La fel se întâmplă şi cu întoarcerea la o anumită relaţie.

După ce ai trântit o uşă într-un cuplu şi ai făcut-o cu toată luciditatea, cu toată răceala unei minţi matematice şi nu cu naturaleţea cu care-ţi izbeşti, zilnic, clapeta de la laptop când te-ai săturat de prea multă muncă, revenirea e o penitenţă mai grea decât târâşul pe genunchi de-a lungul imposibilului Camino.

Nu contează că e consensuală, nu contează că vine nepremeditat; întoarcerea la ce-a fost ascunde pericole cumulate. În primul rând, e o ştirbire –conştientizată sau