Stau şi mă întreb de ce nu prinde la noi ecologismul, ca doctrină politică.
Deşi au dat buzna pe scena proaspăt vopsită a politicii imediat după Revoluţie, deşi existau modele europene de succes, MER-ul şi PER-ul nostru au scris, în 21 de ani, cea mai sumară şi mai nesemnificativă pagină de acţiune. Deşi realitatea le-a oferit materie primă suculentă, deşi românii par tot mai preocupaţi de această dimensiune a existenţei lor, ecologiştii au făcut în permanenţă figuraţie, nereuşind niciodată să adune voturi suficiente pentru a putea dezvolta un discurs parlamentar. Întotdeauna veleităţile şi orgoliile personale au fost mai puternice decât raţiunea care spune că pe o singură voce ecologiştii ar fi putut realiza mai mult decât pe două, trei sau mai multe.
O ştire recentă informează că Mugur Mihăescu şi-a încheiat cariera de preşedinte al „verzilor”, cum se autointitulează Mişcarea Ecologistă, sau MER. N–a stat acolo decât câteva luni, în care a plictisit telespectatorii pe la câteva emisiuni în care încerca să evolueze într-un registru în care nu se simţea confortabil – talentul său constând în puterea de a-i face pe oameni să râdă, nu să cadă pe gânduri. „Vacanţa Mare” a prevalat în faţa ecologismului, chiar dacă devine şi ea, uşor-uşor, o amintire.
Ce a căutat Mugur Mihăescu acolo? Pur şi simplu cineva a crezut că notorietatea sa umoristică va putea fi convertită în voturi. Cum a crezut, dealtfel, şi Virgil Măgureanu, când a vrut să facă din Florin Călinescu un candidat la preşedinţie. Dar, atâta timp cât există un precedent de genul Coluche, care l-a concurat pe Mitterand la „les erections pestillentieles”, de acum vreo patru decenii, de ce nu?
Bun. Cu sau fără haz, Mugur Mihăescu a apucat măcar să ridice problema Roşia Montana. Pe bune. Nu te poţi numi forţă ecologistă aplaudând un astfel de proiect. Cum a făcut-o PER-ul, mai sensibil la bani
