Cînd am ajuns ultima dată la Madrid aveam douăzeci şi ceva de ani şi toată viaţa înainte. Încercam, de ceva vreme, să ajung în Spania, din motivele clasice: citisem literatură spaniolă, aveam ceva impresii asupra, adoram, tot din cărţi, sudul maur, eram studentă la spaniolă etc. După ’89, am mers anual la ambasada de pe strada Tirana, cu invitaţia şi paşaportul. De tot atîtea ori mi s-a refuzat viza, iar ultima dată mi-am primit paşaportul pe deasupra ghişeului, aruncat, ca un disc de frisbee, de eterna şi fascinanta doamnă care stăpînea, în acel loc, relaţia spaniolilor cu românii. Atunci am căpătat, cam brusc şi cam ardeleneşte, o răceală intratabilă faţă de tot ce e spaniolesc, pe care n-am revizuit-o, deşi, în scurt timp, prin ’94, am cîştigat o bursă de cîteva luni şi am plecat la Madrid.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Nimic nu mai era însă ca la început. Reuşisem să trec dincolo, dar tot dragoste cu sila se chema, aşa că lucrurile s-au legat oarecum straniu, niciodată din prima. Cum ieşeam pentru prima dată din ţară (dacă nu punem la socoteală un weekend în Serbia antebelică), mi-am luat bagaje cît pentru tot restul vieţii şi-am fost astfel obligată să le las în aeroport, ca să-mi caut casă. Aveam mai multe adrese, dar nici o direcţie. Am schimbat în pesetas mărcile pe care mi le dăduse taică-meu şi am luat un taxi spre Plaza de España – acolo aveam o primă escală, pe Calle del Pez. Atunci am cam regretat că n-am căutat un metrou sau un autobuz periferic, acum însă îmi amintesc cu bucurie turul larg pe care mi l-a făcut şoferul madrilen, amuzat de spaniola mea de secol XIX. Cu două coca-cola în primul bar pe dreapta cum intri pe Calle del Pez şi cu un pachet de Ducados am terminat mărcile de acasă...

Eram însă la Madrid, într-o exaltare rece care nu mai avea nimic de-a face cu amorul res