Am pornit pe autostradă avînd în faţă un soare mare şi roşu ce tocmai răsărise. Spre ruşinea mea, văzusem pentru prima oară Munţii Măcinului cu doar cîteva săptămîni înainte şi doar din maşină. Voiam acum să repar o asemenea întîrziere în cunoştinţele mele geologico-turistice. Pe Internet se găsesc ori nişte hărţi scanate, vechi de zeci de ani, ori imagini din satelit de tipul Google maps. Cele din urmă nu sînt de prea mare folos pe un drum montan iar cele dintîi sînt depăşite în multe privinţe şi, pe deasupra, trebuie supuse unei mulţimi de operaţiuni pentru a fi tipărite la dimensiuni acceptabile. Pe scurt, am pierdut ceva vreme ca să mă informez. După ce am citit mai multe păreri şi am studiat hărţile, am decis că la primul drum trebuie să „încercăm“ Culmea Pricopanului, o creastă secundară cu înălţimi ceva mai mici decît creasta principală, dar mai spectaculoasă şi cu mai multă vizibilitate, fiindcă e neîmpădurită. Ideea unui drum în nişte munţi complet necunoscuţi, fără nici o legătură cu Carpaţii, aflaţi la doar trei ore de mers cu maşina din Bucureşti, mă entuziasma, dar mă şi neliniştea puţin. Nu ştiam dacă vom avea unde să lăsăm maşina, dacă drumurile sînt bine marcate, dacă vom nimeri intrarea în traseu, dacă nu cumva e prea mult soare şi prea puţină apă pentru un copil de 11 ani. Într-un cuvînt, mă temeam de România cea veşnic plină de surprize.
DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilor La Drajna am ieşit de pe autostradă, luînd drumul Brăilei. Aveam de gînd să traversăm Dunărea cu bacul pe la Smîrdan. Înainte de Slobozia, bariera era lăsată. Au trecut patru trenuri şi, deşi ar fi fost suficient timp între ele, ceferistul de la canton nu catadicsea să ridice bariera, aşa că am aşteptat vreo 20 de minute. Pe la Iazu ne-am trezit cu o nouă barieră şi am început să ne întrebăm dacă nu cumva ar fi f
