Acum o săptămînă, Televiziunea Română a oferit publicului un film din 2008 al politologului, scenaristului şi regizorului lituanian Edvins Snore. E vorba de un documentar despre istoria sovietică din perioada anterioară anului 1941, mai precis despre stalinismul anilor ’20 -’30 şi despre strînsa colaborare sovieto-germană de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Filmul e cutremurător pentru că pune în circuitul public informaţii trecute îndeobşte sub tăcere, pentru a nu leza onoarea marelui „aliat“ de la Răsărit şi efigia, de un roz triumfal, a comunismului.
Mă aşteptam la reacţii prompte în presa centrală. Filmul s-a bucurat de o bună audienţă (2,5), în condiţiile în care pe alte posturi se difuza un important meci de fotbal. Şi totuşi, pînă la ora cînd scriu acest text (duminică, 2 octombrie, la amiază), ziarele – atît de sensibile cînd e vorba de mici hîrjoneli mondene, de şutul de la Cluj al prim-ministrului, de hlizeala grotescă a liderului PP.DD şi de atîtea alte mofturi şi porcărele – tac masiv. Subiectul nu e destul de interesant şi, de altfel, filmul e antipatic: ne pune rău cu ruşii, cu Marx şi Lenin, cu nostalgiile noastre ceauşiste, cu stînga universală, cu încăpăţînatele idei fixe de care am ajuns să ne ataşăm. În mod ironic, singura publicaţie care a semnalat episodul a fost… Libertatea.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Acest tip de boicot a însoţit, de altfel, şi destinul planetar al filmului. Singura publicaţie de prestigiu care l-a aplaudat a fost The Economist. The New York Times l-a socotit cam părtinitor, cam pătimaş, cam prea colorat politic. Un istoric rus, Alexander Dyukov, a declarat că singura lui dorinţă după ce a văzut primele două treimi din film a fost să-l ucidă pe regizor şi să dea foc ambasadei lituaniene de la Moscova. Doar ţările baltice au
