Cînd am descoperit cum se numesc locuitorii din Alba Iulia, am tresărit uşor suprinsă, deşi numele derivă în mod firesc din cel al oraşului lor. Albaiulieni. O denumire care parcă are ceva nepămîntean, ca a unei populaţii de pe o planetă îndepărtată. Sau mai degrabă ceva de poveste. O poveste în sine este şi cetatea lor în curs de restaurare – Alba Carolina. O cetate care reuneşte de fapt trei cetăţi, din trei timpuri diferite: Castrul roman, de pe la anii 100, Cetatea medievală a cărei înfăţişare s-a tot schimbat din cauza asediilor şi a distrugerilor, pînă cînd a ajuns la o formă finală în anul 1625, şi Alba Carolina propriu-zisă, cetatea hasburgică în formă de stea, construită începînd cu anul 1714, la iniţiativa împăratului Carol VI de Habsburg, despre care Nicolae Iorga se pare că ar fi spus la un moment dat, dintr-un puseu naţionalist, că ar trebui „rasă de pe faţa pămîntului“.

DE ACELASI AUTOR Am fost în clasă cu "Missa"! Copilul superhero La tarabă Atunci cînd ai un alien în stomac Din fericire, Cetatea nu a „dispărut“ (deşi nu mai lipsea mult, căci în urmă cu doar cîţiva ani, fortificaţiile aparţineau armatei, era aici o garnizoană militară, zidurile erau lăsate în părăsire, iar „în şanţuri“ se cultivau cartofi pentru masa soldaţilor), iar acum îşi recapătă identitatea, devenind o parte integrantă a oraşului şi un blazon al său. Arareori am văzut în altă parte, un ataşament atît de profund şi de sincer faţă de un loc, de un spaţiu, aşa cum îl au albaiulienii faţă de Cetatea lor. Şi nu este vorba doar de mîndrie „locală“ (aşa cum se mîndresc braşovenii cu Biserica Neagră, sibienii cu Piaţa Mare şi cu Bruckenthal-ul lor, sau cum nu se mîndresc bucureştenii cu Casa Poporului) sau de valoare simbolică, este mai mult decît atît, pornind de la diferenţierea clară pe care o fac – „sus, în Cetate“ şi „jos, în oraş“ – sau de la modul în care îşi „povestes