După imboldul care îi îndeamnă la confesiune, autorii de jurnale se împart în trei categorii: scrupuloşi, meticuloşi şi stuporoşi. Scrupulos e acel autor care scrie sub tirania programului, nelăsînd să treacă o zi fără să pună în pagină măcar o propoziţie. Deviza lui e nulla die sine linea. În acest caz, ambiţia scrisului e mai puternică decît condiţia că are ceva de spus. Din categoria aceasta fac parte Maiorescu, Drieu la Rochelle sau M. R. Paraschivescu.
În schimb, un meticulos e împins de altă pîrghie intimă: trăirea unei emoţii pentru a cărei consemnare se încarcă cu voluptatea prefirării ei intime. În acest caz, impulsul precumpănitor nu stă în respectarea unui soroc, ci în degustarea unei dispoziţii. Scrii ca să retrăieşti o tentă sufletească, nu ca să îndeplineşti o obligaţie, situaţie în care descrierea ecoului lăuntric întrece fidelitatea evocării. De aceea, spre deosebire de scrupuloşi, care au rigoarea sisifică a scadenţei periodice, meticuloşii au o lenevie cronică întreruptă de tresăriri neaşteptate: scriu cînd le vine şi numai dacă au sfîrşeala plăcută a retrăirii unor nuanţe ilicite. Ei suferă de scribendi cacoethes (mania scrisului) ca formă de cufundare în delicii ascunse. Exemple: André Gide, Petre Pandrea sau Jeni Acterian. Pedanteria lor descinde cu precădere din obsesia pentru detalii interioare, de aici şi nepăsarea pentru rutina propriu-zisă a scrisului, care le repugnă cu totul.
Cît despre stuporoşi, aceştia nu scriu decît sub bruscheţea unei tensiuni de care vor să scape notînd- o. E cazul memorialisticii în ipostaza de cazan în clocot, cînd motivaţia stă în uşurarea de o stupefacţie, în eliberarea de o ranchiună sau în lecuirea de o suferinţă. Ei sînt anancaşti şi catarctici, adică scriu sub fatalitatea unui impuls de care se achită prin defulare: aruncă un lest spre a alunga otrăvurile interne. Lor li se potriveşte vorba a
