Precedentul volum al lui Marius Ianuş, Ştrumfii afară din fabrică (2007), propunea un concept în aparenţă confuz. Lirismul elementar. Critica, de la Al. Cistelecan la Paul Cernat şi de la Daniel Cristea- Enache la Mihai Iovănel, a încercat să-l explice. Fără să reuş ească, însă. Şi nu din vina ei.
De fapt, nu conceptul era confuz.
Ci felul în care Ianuş încerca să-l impună, dând acestei sintagme norocoase o interpretare prea particulară. („Această carte a fost scrisă aproape în întregime direct pe net şi e influenţată zdravăn de noile moduri de comunicare. Din 2000 caut o formulă prin care să mă desprind definitiv de fracturism, pe care mi se pare că eu l-am epuizat, şi am impresia că acum am descoperit- o. Îi spun «lirism elementar» şi mi se pare că vine în prelungirea ideilor facţiunii utilitariste a fracturismului. Mie îmi place mult ce fac aici”, scria el pe coperta a patra.)
Or, lirism elementar, în accepţie stilistică, Marius Ianuş a făcut dintotdeauna. Recitit astăzi, Manifestul anarhist (2000) surprinde tocmai prin dezinteresul sincer faţă de limbaj. Nu e vorba despre anticalofilie. E mai mult decât atât. Indiferenţă sadea. Fundamentală pentru Ianuş rămâne notarea riguroasă a crizei. Pur şi simplu, poemele de aici (şi din volumele următoare) nu se pretează analizei de text. Par scrise din prima. Fără reveniri. Fără adaosuri şi tăieturi. Dovadă şi puţinătatea versurilor memorabile, între atâtea, totuşi, poeme memorabile. Artificiile nu-şi au locul. Imaginile lipsesc. Metafore aproape că nu există. Singura metaforă din cărţile lui Marius Ianuş este Marius Ianuş însuşi. (Impresia de absolută spontaneitate emoţională e atât de puternică, încât rarele momente de detaşare, când Ianuş devine, pe lângă autor, şi personaj, funcţionează ca nişte adevărate concetti). De aici vitalitatea neobişnuită a acestora.
Prin urmare, din punctul meu de