Nu l-am vrut pe Culiţă Tărâţă în Insulă. Modul în care a luat în arendă terenul, suspiciunile legate de stabilirea clauzelor contractuale, clar în favoarea lui, faptul că la Brăila şi-a deschis doar un punct de lucru, văduvind astfel bugetul local de sume frumuşele, din care am fi putut repara drumuri, spitale, şcoli au fost principalele motive ale reticenţei mele.

M-a deranjat apoi lipsa de colaborare dintre noul arendaş şi autorităţile locale şi m-am întristat când am înţeles că, deşi locuiesc într-o mină de aur, aşa cum e considerată exploataţia agricolă Insula Mare a Brăilei, cea mai mare din Europa, locuitorii Bălţii sunt printre cei mai săraci din ţară.

Acum, sincer, nici nu ai cum să accepţi cu uşurinţă că pământul acesta, care produce miliarde în fiecare an, nu e capabil să îmbunătăţească viaţa câtorva mii de suflete ori să "suporte" măcar cheltuielile unui drum mai de Doamne-ajută, care să lege Insula de la un capăt la altul. N-ai cum să fii mulţumit când vezi că, deşi oamenii aceia îndură tot disconfortul de a locui într-o megafermă agricolă, nu primesc, practic, nimic în schimb. Ce mai, nu l-am vrut niciodată pe Tărâţă în Insulă, poate şi dintr-un simţ patriotic local exacerbat, dar nici nu m-am ferit vreodată să recunosc public asta.

Pe măsură ce a trecut timpul, însă, şi uite au trecut deja 10 ani!, am înţeles un lucru: într-adevăr, Insula nu produce pentru noi nimic, nu ne oferă nimic, dar, măcar, odată cu venirea lui Tărâţă, nici nu a mai fost o gaură neagră pentru economia naţională. De fapt, dacă vrem să fim realişti, recunoaştem: Insula niciodată nu a adus vreun avantaj judeţului. S-au înfruptat din ea care mai de care, dintotdeauna numai unii, care cu sacul, care cu barja. Nu mai spun după revoluţie, cum au hăituit-o şi au sleit-o, au muls-o până la ultima picătură. Nu s-au simţit sătui până nu i-au declarat falime