Adevăratul Dumitru Crudu, ca şi „falsul Dimitrie Crudu”, ca şi „falsul Dimitrie”, ca şi adevăratul Dimitrie nu au nevoie de prezentare – nici la Chişinău, nici la Bucureşti. Care este poetul, care prozatorul, care dramaturgul, va rămâne un mister. În orice caz, competiţia dintre ei este strânsă. După romanul Măcel în Georgia, Oameni din Chişinău confirmă vocaţia de prozator a unui autor iniţial cosacrat ca poet, dar şi ca dramaturg. Anul acesta, de altfel, basarabenii Mihail Vakulovski, Iulian Ciocan şi Dumitru Crudu au publicat trei cărţi de proză surprinzătoare, puternic ancorate în (i)realitatea moldovenească, cu un limbaj şi un stil specifice, care pot propune un nou tip de literatură sud-est europeană.

Poate că Oameni din Chişinău stă sub semnul politicului şi al literaturii mai mult decât celelalte două. Problematica de bază a povestirilor este una joyceană (omul care nu se poate trezi din coşmarul istoriei), dar tratată într-o manieră kafkian-gogoliană, la limita fantasticului absurd-derizoriu. Am putea spune că autorului i-a reuşit un hybrid sau o alianţă irlandezo-rusă neaşteptată, deşi Chişinăul şi Dublin-ul sunt oraşe „înfrăţite” ca istorie politică şi lingvistică, rupte între două identităţi (doar că istoria moldovenească este mult mai coşmarescă decât cea dublineză). Volumul lui Joyce este de altfel nu doar un model exterior, ci şi unul internalizat: personajele „circulă” de la o povestire la alta, incipitul fiecărei povestiri este abrupt, fără ocolişuri, stilul colocvial, tonalitatea familială, fiecare povestire fiind monologul, la persoana I, al câte unui narator (de fapt, o naratoare) care observă datele existenţei citadine (mitinguri, oameni care se provoacă reciproc, în troleu sau pe stradă, care se suspectează, se pândesc şi se toarnă etc.). Oameni din Dublin este şi leitmotivul penultimei povestiri, A doua zi, probabil cea mai reuşită,