Prietenul meu Cosmin din Satu Mare îmi spune următoarea poveste. La un meci de divizia C de un stadion din oraş, oricum varză, cu scaune rupte, ziduri care abia se ţin, au băgat o pază foarte strictă: n-ai voie cu sticle de cola sau cu alte obiecte pe care le poţi arunca pe stadion. După ce treci de baraj, dacă chiar ai fi nebun, ai putea desprinde o bucată din zid s-o arunci în arbitru. Important e că sîntem “europeni” la poartă. Una trăită de mine la un meci de Liga Campionilor pe Ghencea acum vreo doi ani – control strict, privire obligatorie în camera de lua vederi. Intrat pe stadion fără bricheta, fără nimic contondent. Înăuntru, varză, scaune rupte, debandadă. Ei bine, toată această ipocrizie a pazei şi protecţiei s-a prelungit acum în măreaţa realizare: Arena Naţională. Un stadion scump cît zeci de furturi serioase din ban public. Cu un număr de locuri impresionant care creează o grijă în plus: cu cine se va umple. O ctitorie absolut inutilă pe care te duci o dată să-ţi faci o poză şi pa.
Şi stadionul din Satu Mare, şi Arena Naţională au aceeaşi boală: sînt pline, pline de minciuni. Zero toleranţă pentru infracţiunea de a scuipa seminţe, toleranţă totală pentru un tip ca Oprişan care poate să fure în văzul tuturor fără să păţească nimic. Am scris în Money Express despre asta:
Băi, ne ţin ăştia ca în puşcărie, nu sta acolo, nu fuma acolo, nu ţine picioarele în afara rândului, nu beţi decât bere fără alcool. Puşcărie, frate. E comentariul unui spectator altfel cuminte şi civilizat de pe Arena naţională, noua senzaţie a României.
Aşa de important a fost stadionul la început, încât am uitat iarba. Şi după ce s‑a deschis ctitoria, spectatorii au asistat cu ochii mari la o bătaie într‑o groapă cu nisip şi iarbă la meciul inaugural cu Franţa. Ochii s‑au mărit şi mai mult când am aflat cu toţii că „stricarea imaginii“ s‑a produs la i
