O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul actriţei Lia Bugnar.
Relaţia mea cu cărţile e una ciudată: sunt o combinaţie stranie de incultură cruntă cu foame de cărţi. Dau timpul înapoi şi găsesc perioade mari în care n-am citit - perioade care se simt în mersul meu, în zâmbetul meu, în obrăzniciile şi nesiguranţele mele... Şi am perioade în care am citit aşa cum bea un rătăcit în deşert apă dintr-un termos găsit în a zecea zi de nisipeală.
Timpurile pe care le trăim antipatizează profund cărţile. Le-au dislocat din necesarul omului, pur şi simplu le-au jefuit locul şi au pus în schimb tot felul de jucărele lucioase, păcălitoare şi halitoare de timp. Eu când intru într-o librărie am faţă de cărţi reacţia pe care o au unele femei în magazinele de pantofi... trebuie să-mi iau multe perechi, şi cu toc, şi fără, şi mai ieftini, şi mai scumpi, şi de toate culorile. Culmea e că la pantofi n-am deloc reacţia asta, îmi iau câte o pereche şi o port până la rupere. Cărţile, în schimb, mi se par cel mai frumos cadou pe care poţi să-l faci cuiva. De-asta eu cumpăr o carte de câte şapte-opt ori, până o dau tuturor oamenilor de care-mi pasă cu adevărat.
Nu prea recitesc cărţi. Mi se pare viaţa prea scurtă pentru recitiri, când rămân întotdeauna atâtea cărţi cărora nu le-am citit încă nici măcar prima frază.
„Proust, Dostoievski... nişte ciudaţi"
Înainte să mă apuc de scris ceva, orice, piesă, scenariu de film (şi cam atât, că altceva nu scriu) citesc repede câteva cărţi, nu de documentare, nu apropiate ca temă, pur şi simplu am nevoie să citesc din oameni talentaţi ca să mă umplu până la explozie de admiraţie şi senzaţii, după care le explodez în ce scriu eu.
Nu ştiu cum nu s-a prins toată lumea că cea mai importantă invenţie a bipezilor e cartea. Ea îţi oferă cadoul ur
