Un pianist suportă comparaţii cu alţi pianişti, dar numai în termenii artei sale. Nu la numărul de la pantofi şi nici la frizeriile unde se tunde. Cel mai rapid pianist din lume e un nonses, la fel de nonsens ca şi "cel mai sărat chirurg" sau "cel mai înalt pitic". Cu toate acestea, pianistul-nonsens face un turneu mondial, urmând a concerta şi la Bucureşti.
În ce chip poate fi rapid un pianist şi nu doar rapid, ci mai rapid decât toţi confraţii de pe planetă, nu-mi dau seama. Un concert pentru pian şi orchestră, care a fost creat să dureze jumătate de ceas, nu poate fi interpretat în doar zece minute, pentru Cartea recordurilor. Ar însemna ca şi orchestra care-l acompaniază pe rapid să cânte andantele în ritm de foxtrot şi celelalte părţi în viteze de cazacioc. Orice fapt ce frizează absurdul în spaţiul public este o obrăznicie. Ori o mare impostură cu atestări de eveniment cultural. Cum foarte multă lume nu realizează penibilul ideii de viteză, în muzica pentru pian, anunţul pare motivat. La urma urmei, cine nu-i azi "cel mai" e un fel de nimeni.
Aplicat la alte profesiuni şi arte, criteriul cantitativ, conţinut de "cel mai", deranjează. O şosea proiectată de "cel mai lat inginer de drumuri şi poduri" e evident o prostie. Tot o prostie, sesizată de oricine, nu numai de iubitorii de poezie, ar fi elogierea unui scriitor care publică "cele mai grase poeme din lume". În facultate, profesorul Ion Coteanu ne-a surprins, la prima lecţie, cu un exerciţiu privitor la relaţia dintre sintaxă şi înţeles scriind pe tablă o strofă din Eminescu: "Adormiţi de armonia codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasurpa noastră or să cadă rânduri, rânduri". Nu sunt sigur că acestea sunt chiar versurile eminesciene, fiindcă exerciţiul consta în înlocuirea unor cuvinte cu altele de aceeaşi lungime şi sunând aproximativ la fel. E posi
