Una dintre petrecerile de pomină a avut loc în anul 1924.

În anul 1924, intelectualii bucureşteni, scriitori, artişti plastici sau pur şi simplu „chibiţii" acestora au fost cuprinşi de o vie animaţie la vestea că „vine Brâncuşi". Această ştire a şi devenit un adevărat salut atunci când se întâlneau pe stradă. Iar Brâncuşi a venit, ceea ce a prilejuit grupului avangardiştilor, Tristan Tzara, H. Maxy, Marcel Iancu şi Ion Vinea, să ofere mese festive şi întâlniri la cafenele, secondate întotdeauna şi de o armată de veleitari la nemurire. Dar, într-o zi, Păstorel Teodoreanu, cunoscut pentru epigramele lui şi „cronica gastronomică" din diferite reviste, a propus să se organizeze o masă la care Brâncuşi să fie „numai al nostru". Poetul Ion Vinea a publicat, deja, în „Contemporanul" de atunci în întâmpinarea acestei întâlniri cu marele sculptor, un poem, un adevărat imn de slavă, intitulat chiar „Pasărea măiastră". „Versuri delicate, vibrante, de mare audienţă", conform memorialistului Ioan Rusu Şireanu, „cronicarul" acelei întâlniri.

Cum arăta Brâncuşi

Şi iată-l pe Brâncuşi la Bucureşti: „S-a oprit în faţa noastră. Are aproape 50 de ani. Barba lunguiaţă, dezordonată, ascuţită în vânt, are luciu de lac negru şi presărări sure, ici-colo. Ne priveşte scurt, repede, cu ochi sfredelitori, cu o sprânceană puţin ridicată. În salut şi în vorba lui e un stil rustic, ca la românul care cunoaşte tot satul". După ţuicile de rigoare, cu icre şi măsline, şi apoi după primele pahare cu vin, Păstorel Teodoreanu, convins că l-a dat gata, îl întreabă dacă i-a plăcut saramura de crap. Brâncuşi răspunde calm şi sigur de el: „E crap de crescătorie... cam umflat cu grăsime, cam aromat... Saramura e prea lungă". Zâmbeşte apoi maliţios şi rezumă: „bucătarul s-a căznit, dar numai cazna nu ajunge. Are prea mult morcov, a stat la un foc prea tare... Încolo, merge"... Apoi, pat