Criza euro este foarte interesantă. Cine ar fi crezut că la doar două decenii după căderea comunismului, social democraţia europeană va intra şi ea în stare de faliment? Dar ceea ce face criza actuală interesantă este faptul că de fapt doar o parte dintre social democraţiile europene sunt cu adevărat falimentare, însă modul lor de gândire le impiedică să se separe.

Țări precum Grecia, Spania, Italia şi Portugalia au ajuns în starea lor actuală din pură iresponsabilitate şi amânare a rezolvării problemelor bugetare din timp, în timp ce Irlanda mai mult din ghinion. Starea lor falimentară actuală se datorează faptului că guvernele lor şi-au asumat de-a lungul deceniilor trecute responsabilităţi financiare mult peste capacitatea lor de plată.

De ce şi-au asumat aceste responsabilităţi? Pe de o parte, este vorba de o spirală politică a statului asistenţial în care politicienii, pentru a câştiga alegeri, sunt nevoiţi să se depăşească unii pe alţii în promisiuni – ceea ce conduce la o spirală a taxării şi îndatorării. Pe de altă parte, politicienii statului asistenţial s-au bazat că o vor scoate cumva la capăt şi vor avea totuşi banii pentru a plăti datoriile pe care şi le-au asumat. Acest calcul s-a bazat pe o supraestimare a creşterii economice, supraestimare datorată ignorării fapului că politicile intervenţioniste asociate statului asistenţial subminează creşterea economică. Dacă creşterea economică ar fi fost la fel ca în primele decenii de după cel de-al doilea război mondial, problemele actuale nu ar fi existat pentru că guvernele ar fi obţinut mult mai mulţi bani din taxe. Cum însă în ultimele trei decenii creşterea economică occidentală a scăzut substanţial, socoteala de acasă, din momentul în care au fost iniţiate programele asistenţiale occidentale, nu s-a mai potrivit cu cea din târg.

Unele state asistenţiale europene fie, precum