Mic de stat ca Beniuc („il piccolo presidente“) nu era, dar nici n-ar fi avut de ce să se creadă cine ştie ce făptură vînjoasă. Statura măruntă îi da lui Miron Radu Paraschivescu pînă tîrziu un aer adolescentin – accentuat şi de pălăriuţa cu boruri pleoştite, purtată „haios“ pe-o parte –, încît trecerea anilor părea fără efect sensibil asupra înfăţişării sale, conformă firii dispuse la spontane jovialităţi. Sau, poate, mă iluzionam, influenţat de perpetuarea unor impresii din vremea cînd luasem act prima dată de persoana lui şi cînd eu însumi mă găseam abia în pragul terminării liceului. Au fost, atunci, două-trei veri succesive secetoase, mai toată Moldova era lovită nemilos. Bieţii moldoveni umblau disperaţi după o baniţă cu gîu sau un mertic de porumb. I-am văzut ciorchini pe acoperişurile garniturilor de tren, înarmaţi cu desagi, doar-doar vor găsi ceva de dus la familie, îndărăt. Despre victimele pîrjolului apăreau relatări în România liberă, un serial de reportaje din zonele năpăstuite sub semnătura trimisului special al cotidianului, Miron Radu Paraschivescu. Mărturiile de la faţa locului impresionau prin asprime, ocolind orice înflorituri stilistice. N-aveau cum să nu rămînă grefate în memorie. Mai ales că îmi va fi dat să-l cunosc pe autor neaşteptat de repede. Întîi, în după-amiezi cînd redacţia săptămînalului Revista literară îşi deschidea uşile pentru întîlniri publice amicale. Apoi, în ambianţa relaxată de la casa de odihnă organizată, la începutul anilor ’50, în conacul de altădată al descendenţilor familiei Bălcescu, anume donat obştei scriitoriceşti. S-a întîmplat, într-un rînd, să fie veniţi în vacanţă, concomitent, foşti exponenţi ai avangardei: Saşa Pană cu Constantin Nisipeanu şi Miron Radu Paraschivescu. Cel din urmă luase în primire turnul ca de culă oltenească al casei, unde-şi instala atelierul de traducător, harnic în orele dimineţii.