Deşi ne-am împrietenit târziu, abia după 1989, am apucat să profit totuşi de disponibilitatea lui Gioni Răducanu. Cu o seară înainte de a-mi fi parvenit vestea morţii lui Gioni Răducanu, mă aflam într-un loc legat, de multă vreme, de persoana lui. E vorba de celebra Place de Tertre de pe colina Montmartre din Paris.

Gioni şi-a petrecut multe veri aici, cântând la bas, cum îşi alinta el unul din instrumentele preferate, sau la pian, în restaurantul „Au cadet de Gascogne", pe o latură a pieţei în care zeci de pictori amatori îşi expun de când lumea operele înduioşător de naive şi sunt gata în orice clipă să le facă portretul, rareori asemănător, turiştilor veniţi de pretutindeni.

Mi-a povestit cu neascunsă încântare, când l-am invitat la emisiunea pe care o aveam acum un deceniu la Pro TV, „Profesiunea mea, cultura", boema lui pariziană. Unul din primele mele drumuri, după ce m-am stabilit la Paris, a fost în Place de Tertre. I-am telefonat lui Gioni şi l-am rugat să-mi spună încă o dată povestea. Nu bănuiam că telefonul va deveni un fel de ritual. De atunci încoace l-am sunat mai de fiecare dată când, şi asta se întâmpla foarte des, mă duceam în Place de Tertre la „Au cadet du Gascogne". „Pui sare pe rană!", îmi spunea Gioni la telefon, tot de fiecare dată. Expresia se datora, desigur, locului, pe care îl iubea şi faptului că nu putea da curs invitaţiei. Vârsta şi boala îl siliseră la un anume sedentarism, pe el, care înainte nu pregetase niciodată să cutreiere ţara şi lumea. Deşi ne-am împrietenit târziu, abia după 1989, am apucat să profit totuşi de disponibilitatea lui.

Pianul învelit în şaluri de lână

Nu cred că sunt în stare să-mi amintesc toate împrejurările în care l-am întâlnit sau l-am invitat pe Gioni. Nici măcar când am fost prima oară în garsoniera lui din Banu Manta şi mi-a spus istoria pianului, între ciocănelele căruia pusese şal