Douăzeci de ani separă publicarea celui mai nou roman al lui Luis Landero (n.1948), al şaselea pe care-l semnează, Retrato de un hombre inmaduro (2009), recent tradus în limba română, de spectaculosul debut din 1989, apărut după opt ani de lucru, Juegos de la edad tardía, care îi aducea autorului o consacrare fulminantă.

Cele două romane intră în consonanţă şi invită la o lectură paralelă, care permite urmărirea unor continuităţi, complementaritarităţi şi contraste, nu numai la nivelul tramei (situaţii, tip de personaj etc.) şi al discursului narativ, ci şi la acela al reflecţiei auctoriale implicite şi explicite din spaţiul ficţional. Astfel, pot fi sesizate schimbări semnificative survenite atît în viziunea scriitorului asupra existenţei individului în contemporaneitatea socială şi literară, cît şi în opţiunea pentru forma arhitectonică şi procedeele narative.

Ce descoperă, aşadar, cititorul mai mult sau mai puţin model dincolo de (pseudo)aventurile protagoniştilor respectivi ai celor două romane? Protagonişti de altfel foarte asemănători ca proiecţie a unui referent real, întrucît ca inserţie socială, temperament şi destin uman se situează în aceeaşi zonă a existenţei în mediocritate şi vulgaritate, a spiritului introvertit şi fantezist şi a eşecului iremediabil; iar ca „făpturi de ficţiune”, după expresia unamuniană, sînt rezultatul aceleiaşi alchimii landeriene care combină sublimul visătorului cu grotescul potlogarului şi produce personaje quijotesco-picareşti, în tradiţia recunoscutei pendulări hispanice între ficţiune şi realitate, vis şi viaţă, fantezie şi pragmatism, transcendenţă şi intranscendenţă.

Condamnaţi de o viaţă măcinată de insatisfacţii, deziluzii, eşec şi solitudine la un cotidian monoton şi lipsit de perspectivă, de comunicare şi de ideal, obscurul funcţionar Gregorío Olías din Jocurile vîrstei tîrzii, ca şi anonimul com