Am cunoscut-o pe Valeria Răcilă van Groningen în 2008, în anul în care a organizat prima ediţie a Maratonului Internaţional Bucureşti.
Atunci, în cafeneaua de la parterul Hotelului Hilton, din Capitală, în timpul interviului ce a durat mai bine de o oră, a vorbit despre evenimentul pe care voia cu încăpăţânare să-l pună pe harta maratoanelor lumii. Şi a vorbit despre primele alergări prin parc făcute în România, la întoarcerea în ţară, în 1993, când trecătorii se hlizeau la ei sau îi fluierau sau îi arătau cu degetul ca pe nebuni (ea şi Steven van Groningen le zâmbeau de fiecare dată).
Dacă ai fi auzit-o cu cât entuziasm vorbeşte despre un maraton sută la sută românesc ce va strânge, în câţiva ani, mii de alergători la start, ai fi zis că nu ştie în ce oraş încearcă marea cu degetul. Dar ediţiile ce au urmat au dovedit că dozele mari de optimism nu fac niciun rău. Ba din contră.
La fix trei ani distanţă de la prima noastră întâlnire şi tot atâţia de zile pline de răutăţi mioritice pe care le tratează în continuare cu zâmbetul pe buze, Valeria Răcilă van Groningen era la fel de încrezătoare. Asta, cu toate că traseul curselor din acest weekend, duminică, a fost schimbat cu numai trei săptămâni înainte, din cauza Adunării Parlamentare a NATO de la Bucureşti. Pe canapeaua din piele din living, cu Attila, căţelul, la picioare, Valeria van Groningen mi-a vorbit despre lucrurile care o împlinesc, fericirile ei: 1. vrăbiile din copacii grădinii casei, 2. piesele de mobilier care pot spune o poveste, 3. tablourile pe care le iubeşte indiferent de numele pictorilor celebri care le-au semnat, 4. muzica clasică, 5. cărţile bune, 6. animăluţele, 7. soarele de România, 8. căsuţa de la munte, 9. alergarea.
