Începînd cu acest număr 5 [din 1962] (paginile 2, 3, 4) şi continuînd pe pagini întregi pînă la numărul 7 inclusiv, sînt publicate textele „discuţiilor” conferinţei [pe ţară a scriitorilor]. Aşa cum am observat şi pînă acum cu prilejul altor evenimente similare, e vorba despre texte trunchiate, uneori rezumate la persoana a III-a, nu ştim dacă erau reproduse după stenograme sau preluate de un reporter, dar totuşi, ca specie publicistică crescută în jurul evenimentelor politicoliterare specifice epocii, „discuţiile” sînt relevante pentru problematica centrală a momentului şi au, cu toată intervenţia redacţională, un grad mult mai mare de spontaneitate şi autentic decît speciile mult mai formale ale „dărilor de seamă”, „rapoartelor” sau „cuvîntărilor de deschidere”.

Accentele negative sînt numeroase şi sînt în general îndreptate, din diverse direcţii şi cu motivaţii diferite, înspre aceiaşi vinovaţi: revista Steaua, tinerii poeţi, noua poezie. (...) „Literatura burgheză” pare să fie o sintagmă cu adresă vagă, pentru că se înţelege că nu e vorba doar despre literatura interbelică, ci şi de tot ceea ce nu intra în grila literaturii oficiale, aşa cum fusese ea stabilită la începutul deceniului cinci. Igna incriminează în primul rînd critica, nu doar pentru ceea ce apreciază, ci şi pentru metodele folosite: „noţiuni vagi, neştiinţifice de apreciere a valorii lucrărilor (de pildă unele articole semnate de Matei Călinescu)”. Se vede limpede cum se deschide astfel calea unui reproş care va face carieră în discutarea unui anumit tip de critică şi anume „impresionismul”. Cuvîntul se va lipi pe o anumită categorie de critici (nominalizat fiind acum, iată, Matei Călinescu), ba chiar am putea spune pe o generaţie de critici. Argumentele, încă de la început, după cum se vede, nu sînt de ordin ştiinţific, „impresionismul” nefiind incriminat neapărat ca metodă de analiză,