Astăzi, despre Theodor Stolojan. Să fim bine înţeleşi: în accepţia pe care o folosesc în acest articol şi în general în dis-cursul meu, public sau privat, prostia, ori a numi pe cineva prost, nu înseamnă cîtuşi de puţin o tentativă de a nega, ori de a micşora cuiva calităţile şi meritele, fie ele profesionale, politice, intelectuale şi de orice alt fel. În consecinţă, nu este un atentat la imaginea, prestigiul, statutul, ori autoritatea persoanei. Pentru mine, prostia nu este nimic altceva decît un caz de inadecvare. În acest sens, prostia nu este niciodată absolută, nici permanentă, ci doar situaţională, relativă; ea este remediabilă şi, ca o caracteristică specială, poate fi măsurată de un instrument scalar. Inadecvarea răspunsului la situaţie, mai mare sau mai mică, poate fi generată de neştiinţă, dar în egală măsură de erori de percepţie, induse sau auto-create, de dificultăţi şi erori de comunicare, de grabă, ori neatenţie. Nu este un păcat capital, ci doar o irosire de timp şi de resurse, ca orice inadecvare.
Cînd te întrebă cineva: De ce nu ţi-ai măturat curtea?, iar tu răspunzi: "Pentru că nu sunt şef peste toată strada!", avem un caz clasic de inadecvare. Cînd Stolojan, din două exemple care ilustrează dificultatea sau imposibilitatea unor decizii politice în cadrul actualei formule politice de guvernare, pe care el le consideră dezirabile, trage concluzia că democraţia este un impediment al eficienţei, el comite nu doar o eroare de comunicare şi de logică, ci şi una politică.
Eroarea de raţionament este cel mai simplu de probat. Nimic mai uşor decît să-l întrebi pe Stolojan ce concluzie trage el din faptul că o groa-ză de experienţe non-democratice, dictatoriale şi represive de gestiune a treburilor publice, nu doar din România, ci din multe alte locuri şi ţări ale lumii, arată că deciziile la nivel macro-social pot fi în egală măsură, dacă nu c
