Sfera artei dansului, în universul căreia pătrund frecvent, are variate direcţii, instituţ ionalizate sau independente, clasice, neoclasice, moderne sau contemporane, iar creaţiile fiecăreia dintre ele pot fi abordate din mai multe unghiuri de vedere: ca operă finită, ca proces creativ, ca produs al unui anumit ambient socio-cultural.
De obicei, opera rotundă, finală, rezultat al gândului care a prins viaţă prin intermediul plasticii corpului în mişcare este cea asupra căreia îmi statornicesc privirea şi apoi, bucurându-mă de ceea ce mi-a dăruit, încerc să fac să rămână din ea o urmă a ceea ce am văzut şi mai ales a ceea ce am trăit ca împlinire, sau neîmplinire, la întâlnirea cu acea operă coregrafică. De câte ori am avut prilejul, am încercat să urmăresc însă şi procesul care duce la forma finală, să pătrund în laboratorul iniţial de creaţie sau în cel al repetiţiilor, proces care ia un aspect aparte în cadrul uneia dintre direcţiile dansului contemporan, atunci când piesa se naşte instantaneu, chiar sub ochii spectatorilor, şi trăieşte numai în acele unice momente. Problema ambientului propice sau prea puţin favorabil în care se derulează viaţa comunităţii dansului de la noi, relaţiile din interiorul ei şi relaţile ei cu instituţiile de profil, care o coordonează sau cu care vine în atingere frecvent, au fost şi ele abordate tangenţial, dar căteva întâlniri şi evenimente recente reclamă o aplecare specială tocmai asupra acestor ultime aspecte, devenite un context care exercită o mare presiune asupra creaţiei însăşi.
Privite de departe, mai toate ramurile dansului de la noi sunt în funcţiune, dar cu mari probleme, care, aparent ciudat în context de criză, nu sunt neapărat de ordin financiar, deşi acestea nu lipsesc, ci de lipsă de consideraţie pentru prima născută dintre arte, căci, aşa cum spune Curt Sachs, „Înainte de a încredinţa emoţiile sale p
