Comprimarea în cuvinte a lumii satului pare a fi singura formă de păstrare a unei emoţii trăite, cândva; un fel de icoană a copilăriei, dacă ai avut norocul să te naşti într-un sat. Dar fixarea în imagini a aceleiaşi lumi, a satului românesc de azi, este echivalentă cu escaladarea unei prăpastii, deasupra căreia stă suspendat dreptul de a trăi. Nu, nu poţi să redai în imagini locurile ce îţi fug de sub picioare. E dureros de crud, mai ales atunci când peste emoţie s-a înstăpânit pustiul. Ştiţi cum arată astăzi un sat pustiu? Fără ţipenie de om; fără nicio adiere de vânt, de speranţă, de bucurie. Pare un spaţiu uitat de Dumnezeu, pe care până şi păsările cerului îl ocolesc; un tărâm unde viaţa s-a comprimat în verbe, toate la infinitiv: a deznădăjdui; a suferi; a aştepta; a privi… pentru ultima oară, în zare. Am trecut, nu demult, prin câteva sate de la noi, care, la prima vedere, păreau nelocuite… în altele, mai zăreai, din loc în loc, câteva siluete, fugare: aidoma unor personaje dintr-un film SF - absente, fără privire; de zâmbete, nici vorbă. Restul era butaforie: case în ruină, alături de construcţii solide, arătoase, nelocuite; drumuri desfundate, garduri căzute la pământ, îngropate în vegetaţie. Sunt sate a căror populaţie, cândva, demult, înainte de '90, se ocupa, în cea mai mare parte, cu agricultura. Astăzi, sătenii sunt pe cale de dispariţie, ca şi agricultura satelor. Mai exact, cei tineri au plecat pe alte meridiane, cei foarte în vârstă s-au mutat în cimitirul din deal, iar cei în vârstă aşteaptă trecerea timpului - fie în ograda lor pustie, fie prin spitale… Sufletul satului îşi trăieşte ultimele clipe, ca într-un film SF, în care un balaur cu şapte capete îl aşteaptă în uliţă sau pe drumeagul dinspre râul secat. Mai nou, singurii care trebăluiesc - pe întinderi de zeci de hectare, în zonele de deal, şi de sute de hectare, la şes - sunt investitori