Directorul muzical de la Disney Resort Paris povesteşte cum ultima înregistrare făcută în România a fost o machetă pentru filmul „Moromeţii“ cu bocetul pentru tăierea salcâmului.
„Adevărul": Vă amintiţi cum a apărut muzica în viaţa dumneavoastră?
Vasile Şirli: La radio. Eram copil, în anii '50, într-un oraş pe nume Sânnicolau Mare. Ascultam radioul la grădiniţă. Tot la radio am ascultat peste vreo doi-trei ani corul de copii al Radiodifuziunii de la Bucureşti şi vocile erau atât de frumoase, că am vrut să fac muzică numai pentru a intra în acest cor. Le-am spus părinţilor că eu vreau să merg la Bucureşti să cânt acolo. Între timp, ne mutaserăm în Variaş şi în satul ăla au găsit o vioară pe care mi-au cumpărat-o şi pe care n-am atins-o niciodată. Şi-au dat seama că nu mă trage inima spre vioară şi mi-au cumpărat un pian. Aşa am ajuns la muzică. Prin radio.
Când aţi emigrat din România în Franţa, în 1986, eraţi director artistic la Electrecord. Aveaţi o carieră frumoasă şi promiţătoare. Totuşi, de ce aţi plecat?
N-am vrut nicio clipă să plec din România. N-aveam probleme financiare, lucram numai cu oameni de mare valoare atât în teatru, cât şi în cinema. Era o situaţie profesională foarte bună, aşa cum spuneţi. N-aveam niciun fel de motiv aparent ca să plec. Problema era sentimentul de care aveam eu nevoie: libertatea de mişcare. Altminteri, n-am fost niciodată obligat să scriu la comandă, pentru spectacole oficiale.
Dar cum se manifesta în muzică genul acesta de presiune oficială?
Ştiu din interior ce se întâmpla în Uniunea Compozitorilor. Majoritatea celor care scriau pentru oficialităţi o făceau de bunăvoie, pentru că era o formă de a avea privilegii, un apartament mai frumos... Iar asta nu trebuie reproşat atâta vreme cât aveai sentimentul că nu există cale de întors. Foarte multe cântece politice din acea perioadă sunt foarte b
