Secolul care a trecut a fost fără îndoială caracterizat de revenirea la interogaţia fundamentală a filozofiei: întrebarea şi răspunsurile referitoare la fiinţă. Privind în urmă, nu e de mirare ca epoca nenumăratelor revoluţii (sociale şi spirituale) să fi revenit la această întrebare fundamentală. După ce ştiinţa, descoperind şi investigînd textura cea mai rafinată a materiei, a coborît în inima atomului şi a atins stratul instabil al lumii la scară cuantică, filozofiei nu îi rămînea decît să îşi inventeze un nou început. De aceea, secolul al XX-lea a fost dominat de Heidegger. El a fost cel care şi-a dedicat opera întoarcerii gîndirii la întrebarea cea mai importantă, întrebarea asupra sensului Fiinţei. Acest sens nu putea fi decît preconceptual (ante-predicativ), preştiinţific, explicarea înţelegerii de dinaintea oricărei înţelegeri. Deşi secolul lui Heidegger s-a încheiat şi, odată cu el, şi interogaţiile heideggeriene asupra fiinţei, în spaţiul romånesc unii consideră că nu este loc decît pentru această gîndire şi pentru fenomenologie, ignorînd faptul că, dincolo de graniţele noastre, noi tradiţii de gîndire au avut deja un destin împlinit şi au creat noi curente în ontologie. Să fie oare această zăbovire a unora un semn al propriei mediocrităţi? În ceea ce mă priveşte, mă număr printre cei care sînt convinşi că nu trebuie să rămînem la Heidegger. Bineînţeles, nu trebuie să minimalizăm realizările sale, contribuţia sa la istoria gîndirii, însă trebuie să conştientizăm faptul că opera sa a fost un simplu pas. În spiritul evoluţiei, propun să ne îndreptăm privirea către alte „povestiri“ ale Fiinţei: ontologiile imanenţei, denumite şi ontologiile virtualului. Exponentul clasic al acestei gîndiri este Gilles Deleuze. De ce nu am fi interesaţi de un gînditor care a fost în acelaşi timp radical şi echilibrat, dedicat spiritului democratic şi vitalismului, a căru