Bunătatea şi iubirea nu garantează o viaţă uşoară şi frumoasă. De cele mai multe ori o transformă într-un iad.
Ca să traversezi cu degetul de la un capăt la altul dreptunghiul frumos prin care e redată vârsta pământului, ai nevoie de o secundă. Mai greu e cu numele erelor. Undeva în capătul din dreapta, pe o linie abia vizibilă, este omul. Până la el, susţin unii, au avut loc cinci extincţii în masă. Supervulcani, asteroizi, potopuri au dat naştere la apocalipse. De fiecare dată, viaţa a câştigat. Şi-a turat motoarele şi a recucerit Planeta Albastră.
Undeva în linia aceea eşti şi tu. Cât o şoaptă rostită pe jumătate. Şi mergând din nou la celălalt capăt al dreptunghiului, nu poţi să nu te întrebi ce ai putea face tu ca să contezi? Cum ai putea tu să faci să aibă sens secunda ta de existenţă? Ţi-o poţi consuma în frică şi teroare. În teama zilei de mâine, în spaima impusă de ceilalţi din jur. În cuvinte urâte şi grele, în ameninţări. În răutate, în greaţa provocată de rânjete frustrate. În pesimismul sătulului care te ameninţă cu foametea în timp ce se şterge la gură. În sentinţa rostită de judecători ce îşi ascund sub robe nimicnicia. Şi să devii la rândul tău un parazit care se hrăneşte din durerea şi tristeţea celui de lângă el. Mai apoi să începi să loveşti şi tu, fără noimă, doar cu ură, în tot. Să devii un magistrat corupt, putred în suflet şi în ochi, gata să dea sentinţe şi, mai rău, să le execute.
Sau poţi fi altfel. Să înţelegi lucrurile simple şi frumoase. Să trăieşti din dorinţa de a-l ajuta pe cel de lângă tine. Să nu îţi fie teamă să plângi în faţa unui lucru frumos şi să tremuri la auzul cuvintelor calde. Să prinzi un fluture de-o aripă şi să asculţi poveştile aduse dinaintea timpului sau după timp. Să mângâi pe cap un copil şi să priveşti cu el harta Universului, în căutare de drumuri. Să greşeşti, dar mai apoi să cauţi răspunsul