Ultimul bărbat care a purtat numele de Creangă din familia povestitorului a fost al doilea dintre nepoţii săi, arhitectul Horia Creangă, o personalitate cu propriul ei soclu, atât de însemnată încât înrudirea cu Ion Creangă – deşi ştiută de toată lumea – este considerată un detaliu biografic oarecare. Născut în 1892 - în căminul Căpitanului, care, până la urmă, a sfârşit în degringoladă – Horia Creangă a absolvit studiile la Paris, ajungând, peste ani, să fie considerat cel mai important reprezentant al curentului modernist din arhitectura românească, curent care, în perioada interbelică, prin manifestele sale scrise ori construite, a încercat să simplifice clădirile din România, promovând linia dreaptă a şcolii cubiste.

Tăcut, petrecăreţ şi neglijent cu el însuşi

Cei care l-au cunoscut pe arhitect înclină să creadă că personalitatea bunicului a făcut un salt de o generaţie şi s-a topit în spiritul nepotului, readucând la suprafaţă teritorii mari din figura greu-clasabilă a povestitorului de la Humuleşti. Un chef de viaţă pantagruelic, înăbuşit sub masca unui taciturn; un bărbat robust, a cărui sănătate s-a năruit, în indiferenţă, devreme; o energie debordantă răsucită, aproape exclusiv, spre activitatea profesională şi spre petreceri; şi, fără legătură cu Ion Creangă, un mare har de a câştiga bani, dublat de o nepăsare financiară care a făcut ca, în urma lui, cu excepţia pereţilor a două apartamente, să nu mai rămână nicio leţcaie.

Prizonier într-un lagăr de pe malul Mării Baltice

Familia spune că visul lui fusese să devină pictor numai că sora lui mai mare, Laetitia – capul limpede a ceea ce mai rămăsese din familia Căpitanului Creangă – l-a sfătuit să urmeze o şcoală practică, nu să se înfometeze, din proprie iniţiativă, absolvind facultatea de arte plastice. Horia Creangă a fost admis la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, în 1913