Eram hotărât să nu merg anul acesta la Oneşti, la „Zilele G. Călinescu”. Nu pentru că nu m-ar fi atras ideea, ci pentru că mi-e tot mai greu să călătoresc. Dar am primit un telefon de la Gabriel Fornica, un apreciat profesor şi un talentat fotograf, care m-a impresionat şi m-a făcut să mă răzgândesc. Din relatarea lui am aflat că iniţiatorul şi organizatorul manifestării, aflată în 2011 la a 43-aediţie, a suferit un atac cerebral, care i-a pus în primejdie viaţa, că s-a redresat parţial, cu mare dificultate, şi că nimic nu-şi doreşte mai mult decât ca „Zilele G.Călinescu” să continue.

Era vorba, bineînţeles, de Constantin Th. Ciobanu, a cărui operă, fără termen de comparaţie în România, o constituie tocmai această manifestare anuală, care a dat identitate culturală localităţii de pe Trotuş. Este la modă la noi, de multă vreme, o retorică a justificării ratării, practicată de bărbaţi măreţi care îşi petrec viaţa în fotoliu, explicându-le nevestelor că nimic nu se poate face în România dacă nu eşti securist, dacă nu furi, dacă nu calci pe cadavre etc. (Aceşti bărbaţi îmi sunt atât de antipatici, încât întâlnindu-l pe unul dintre ei, ca personaj, în extraordinarul roman Rădăcina de bucsau al lui O. Nimigean, mi-am simţit paralizată voinţa şi n-am putut să scriu un rând despre carte.) Tânăr profesor fiind, într-un orăşel cu nume propagandistic, „Gheorghe Gheorghiu-Dej”, la mai bine de 300 de kilometri de Bucureşti, Constantin Th. Ciobanu nu s-a lăsat descurajat de situaţie şi nici tentat să demonstreze la nesfârşit, în faţa unui pahar cu vin, că în provincie orice acţiune culturală e sortită eşecului. Cu o tenacitate nespecifică românilor, folosind ingenios împrejurarea că G. Călinescu scrisese o tabletă entuziastă despre Oneşti, a convins autorităţile să-i dea voie să organizeze o manifestare inspirată de efervescentul şi imprevizibilul spirit călinescian. Ap