Este absolut sigur ca necuvantatoarele nu vor inceta niciodata sa ne uimeasca prin comportamentul lor, demonstrand astfel ca sunt demne de cea mai adanca dragoste si admiratie, numai ca nu intotdeauna au parte de ele.
Motanul meu disparuse de-acasa si sufeream cu adevarat pentru aceasta pierdere. Trecusera cateva saptamani si ma pregateam sa ma resemnez. Prietena lui de joaca venea insa si-l cauta zilnic. Ea nu inceta sa spere. Asta m-a facut sa pun pe scari doua blidute cu mancare, unul pentru el, in eventualitatea ca ar putea sa se-ntoarca, dar si pentru Tigruta, a carei aparitie ma consola intr-o oarecare masura. M-am pomenit gandind: "Poate ca stie ea ceva, poate...". De cum sosea, manca putin, apoi se catara pe un caprior al casei si se ducea in pod, acolo unde se jucasera ei mai toata vremea. De multe ori statea pana seara. Ba mai zabovea si prin curte, explorand in toate partile. Situatia aceasta a durat vreo doua luni si ceva. Existand mancare la vedere, m-am pomenit cu musafiri constanti, ca la o veritabila cantina a pisicilor. Aveam cinci abonati. Dintre toti, se remarca unul galben-roscat, cu o privire in care se oglindeau, parca, toate durerile lumii. Statea deoparte si astepta sa se sature intai ceilalti si daca nu mai ramanea nimic, da sa plece. Parea bolnav, asa ca am inceput sa-i acord o atentie speciala, pastrandu-i anume bunatati, care sa-l inzdraveneasca: pestisori, carne cruda, smantana dulce. Dar el manca in sila, straduindu-se cumva, ca din obligatie. Ar fi avut nevoie de medic, insa n-am reusit sa-i descopar stapanii si nu se lasa prins. Ori poate stia ca n-are leac? Dupa trei-patru saptamani, matucul a incetat sa se mai prezinte la masa. A trecut o zi, doua, trei. Ma incerca un sentiment de reala tristete si o presimtire dintre cele mai sumbre. A patra zi, l-am vazut inaintand incet, cu pasi nesiguri, dinspre gradina. Ma si gandeam