Pe la sfârşitul anului 2004, m-am trezit în inbox cu un e-mail care-mi spunea că sunt invitat să locuiesc, pentru un an, într-un palat din Germania, unde Ministerul Culturii bavarez invită în fiecare an 12 artişti din lumea întreagă şi le asigură toate condiţiile pentru a crea în linişte, fără grija zilei de mâine.

Drept să spun, mai ales această din urmă formulare, cu „grija zilei de mâine", mi s-a părut de-a dreptul trasă de păr şi am fost convins că e vorba de un spam, cam cum sunt e-mail-urile acelea din ţările africane care te anunţă că vor să-ţi verse în cont câteva milioane de dolari. Şi am aruncat e-mail-ul respectiv.

Apoi, am primit o invitaţie scrisă pe hârtie şi am realizat că treaba e serioasă... Bursa aceea de un an mi-a folosit enorm, pentru că, în lipsa „grijei zilei de mâine", am putut să scriu un roman, „Luminiţa, mon amour", pe care l-am publicat când m-am întors în ţară. Acum câţiva ani, primeam pe neaşteptate un alt e-mail: un spaniol îmi scria într-o română impecabilă că, aflându-se în concediu în România, a cumpărat volumul meu „Tinereţile lui Daniel Abagiu" şi că i-a plăcut atât de mult, încât s-a apucat să-l traducă din proprie iniţiativă.

Învăţase româna în cei câţiva ani cât fusese profesor de spaniolă în România. Acum câteva zile, am prezentat traducerea spaniolă a volumului „Tinereţile lui Daniel Abagiu" la Târgul de Carte de la Madrid.

Ce vreau să spun cu cele două poveşti de mai sus? Că, în lipsa impresarilor literari sau a unui sistem coerent de susţinere şi de promovare a literaturii, cum există în alte ţări, scriitorul român are de partea lui doar norocul. Care poate să-l viziteze sau nu. Oare poţi construi o cultură şi o imagine a ei în afară dacă lucrurile stau sub semnul hazardului? Poate da, poate nu.