E titlul unei schiţe de Caragiale, şi mai mult decât atât. Miezul nesigur al unei lumi nesigure. O lume de momente şi de schiţe, care nu sunt mai nimic, şi pot deveni orice. Identitatea, atunci, e firesc să le fie o problemă.

Câteva qui-pro-quo-uri sunt limpezi (sic!). În CFR, un posibil amant se descoperă a fi fratele doamnei pe care o însoţeşte, la ceas de seară. Aşijderea, în Poveste de contrabandă, tovarăşul de compartiment al contrabandistei de dantele îşi schimbă partea baricadei, lăsându-ne, până la urmă, uşor nedumeriţi. Este negustor cinstit (adică hoţ neprins) sau omul statului? Acelaşi joc în Accelerat no. 17, unde nu înţelegem lămurit dacă domnul amabil l-a ademenit şi altă dată pe negustorul de provincie, sau plăteşte păcatele altuia. Oricum, în toate cazurile, cineva râde la urmă. Pe drept, sau pe nedrept.

Alteori, aparenţele rămân netulburate, ca-n Luna de miere. Dincolo de disperarea de-o secundă pe care o trăiesc cucoanele imprudente, musafirul nepoftit în vagonul cu codoşlâcuri nu le strică alibiul. La urma urmei, cui i-ar folosi?

Probabil că încurcăturile cele mai celebre, ţinând de apele-ape ale caracterului – dacă se poate spune aşa – moftangiilor sunt cele din Amici şi din Infamie... Decorul diferă, este de berărie fără ştaif, unde oricând se poate întâmpla un accident. Cineva sau ceva se amestecă şi identitatea, cam precar construită, a unei atitudini sau a unui gest, se arată a fi cu totul altceva. Îi putem alipi aici, la amicii care nu fac ceea ce promit (dimpotrivă!), şi pe amicii care nu sunt ceea ce spun. Amicul X sau Aşa să mor! sunt fiziologii ale pretenţiei. Ridicole, bineînţeles.

Identitatea care se limpezeşte, cu consecinţe uneori comice, alteori dramatice – În vreme de război, bunăoară, preia acelaşi procedeu – face pereche cu identitatea care se deşiră. Cine mai este nenea Anghelache, după ce şi-a părăsi