„Cititor profesionist” aidoma oricărui critic, Adrian G. Romila meditează asupra condiţiei de cititor. „Profesionistul” lecturii (şi aici intervine o mărturisire lirică) „are organul acela special, capabil să reacţioneze puternic la claritatea de cristal a unei formulări, la atingerea catifelată a unei metafore, la intensitatea culorilor dintr- o imagine, la potenţialul de viaţă al unei poveşti sau la eşafodajul complicat al ideilor în pulsaţia unei dialectici”.

Cititorul „de ocazie” posedă doar „dimensiunea plană a lumii”, parcurgînd cărţile exclusiv „cu intenţia de a umple printr-o plăcere (adesea snoabă) un timp gol. Bineînţeles, opţiunile sale de lectură sunt facile. Cel mult literatură de interes general”. Natural, interesul analitic ni se îndreaptă cu precădere asupra primului tip. Avîndu-l în vedere pe „cititorul profesionist”, autorul stabileşte patru „moduri” în care putem citi. 1) Lectura „la temă” (tip Mircea Eliade), cînd ai de parcurs o bibliografie anume, în vederea unei lucrări, secondată de regulă de fişe şi conspecte. 2) Lectura „prin program” (tip Constantin Noica), avînd drept scop o specializare ce se obţine prin acumulări masive, desfăşurate în timp îndelungat. 3) Lectura „pe diagonală” (tip Alexandru Odobescu), cînd nu poţi citi integral cărţile, mulţumindu-te să selectezi capitolele principale, prefeţele sau concluziile, doar răsfoind restul. 4)Lectura „de plăcere” (tip Radu Petrescu), fără un interes anume, cu motivaţie pur estetică, implicînd eventual recitirea întregii cărţi pe sărite sau la întîmplare, „cam ca Şotronul lui Cortázar”. Să remarcăm că schema ar putea fi simplificată. Lectura „la temă” şi cea „cu program” prezintă un solid numitor comun prin pragmatismul lor (sunt cu precădere instrumente de informare), după cum lectura „pe diagonală” are afinităţi incontestabile cu lectura „de plăcere”, în virtutea „gratuităţii lor”