Toţi s-au iluzionat. Şi Mareşalul, şi Mihai Antonescu, şi Carol al II-lea, şi Regele, şi Iuliu Maniu.

Volumul de eseuri pe care-l pregătesc pentru Adevărul Holding va avea titlul „Lovitura de stat de la 23 august 1944. Varianta Mareşalului Antonescu". Aşa i-am zis principalului text din volum, consacrat legendarei audienţe a Mareşalului de la Palatul Regal, în urma căreia a fost arestat, predat comuniştilor, mai întâi, şi ruşilor, mai apoi.

Documentul pe care mă bazez când înfăţişez cititorilor şi Varianta Mareşalului asupra întâlnirii (până la apariţia lui, istoricii au avut la dispoziţie doar Varianta Regelui Mihai) transcrie pe scurt ce a zis Ion Antonescu pe parcursul a două ore cel puţin. Şi cum Mareşalul se referă la negocierile de Armistiţiu pe care le-a încercat el cu Aliaţii, mai întâi, şi cu sovieticii, mai apoi, simt nevoia să recitesc lucrările dedicate de istoricii noştri perioadei premergătoare lui 23 august 1944.

Am drept punct de reper acum, spre deosebire de anii anteriori, când am parcurs şi fişat literatura despre Lovitura de stat, exemplul finlandez. Confruntaţi şi ei cu tăvălugul rusesc, finlandezii au opus o rezistenţă îndârjită, care l-a obligat pe Stalin să accepte negocierea condiţiilor de Armistiţiu. La aceste negocieri, finlandezii s-au prezentat într-o unitate fără fisură în spatele guvernului. Deschise după 1989, arhivele sunt categorice în stabilirea unui adevăr: în vara lui 1944, cu Stalin negociau toate forţele politice ale ţării. Negocia Mareşalul, încercând să mai îndulcească exigenţele ruseşti. Negocia Opoziţia, reprezentată de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Negociau Palatul şi generalii conspiratori. Negocia Gheorghe Tătărescu. Negocia în Mexic, prin ambasadorul rus, Carol al II-lea. Negocia, pe cont propriu, şi Mihai Antonescu. Fiecare negocia însă pentru el, gândindu-se nu la soarta ţării, ci la ajungerea la Pute