Ingenioasele instalaţii hidraulice tradiţionale îşi trăiesc ultimii ani de glorie. Într-o zi, am luat toate preşurile din casă, le-am urcat în maşină şi am mers cu ele la vâltoarea din sat. Am luat şi o vecină ca să-mi arate ce trebuie făcut.

După ce femeia de dinainte şi-a încărcat păturile în căruţă, am aruncat preşurile în „cuva" conică, am ridicat stăvilarul şi apa a venit cu forţă mare, învârtindu-le, sucindu-le şi răsucindu-le ca o uriaşă maşină de spălat. Între timp, ne-am aşezat pe iarbă, să mai povestim una-alta. Locul e frumos: la umbră, lângă apă, linişte, miros de iarbă proaspăt cosită... mai că mă lua somnul dacă nu trebuia să scot preşurile din vâltoare.

Când lumea vine aici, spune că vine la vâltoarea lui Sorin poliţistu'. Gospodăria e mare. Găseşti aici o casă frumoasă, animale, chiar şi o pereche de păuni, grădină şi fâneaţă. Nu are gard. Cine are nevoie, intră, merge la vâltoare, spală şi apoi plăteşte.

Aşa am făcut şi noi. După ce am scurs preşurile, le-am întins pe sfori şi le-am lăsat să se usuce la soare. Totul a durat o oră şi jumătate. Preţul - „daţi cât vreţi", ne-a spus proprietara din pragul uşii. Zece preşuri - zece lei. Preşuri la uscat – imagine bucolică din Transilvania mileniului trei

În satul Ibăneşti din judeţul Mureş, pe Valea Gurghiului, mai sunt încă două-trei vâltori în stare de funcţionare, unde femeile aduc preşurile, păturile şi ţoalele mari care nu se pot băga în maşina de spălat. Acum jumătate de veac, funcţionau aici 60 -70 de vâltori care mergeau fără întrerupere, iar vâltoritul era o ocupaţie bănoasă. Erau şi pive, acum expuse doar în muzee, unde erau bătute pănurile (suluri de ţesătură din lână) ca să se îngroaşe.

O lume moare, alta se naşte

Vâltoritul şi piuăritul sunt imaginile unei lumi tot mai estompate din trecut, un univers rural în care femeile torceau lâna din august ş