Migraţia europeană este veche de când Columb a descoperit America. S-au schimbat doar destinaţiile şi obiceiurile emigranţilor: din când în când mai trec pe acasă, în vacanţă. „Migraţia din zilele noastre nu seamănă cu cea de acum un secol”, atrage atenţia profesorul universitar Dumitru Sandu, specialist în domeniu.

În primul rând a dispărut migraţia de tipul „one way ticket", când italianul sau irlandezul îşi lua bocceluţa, se îmbarca pe un vapor cu destinaţia SUA şi acolo rămânea până la sfârşitul zilelor.

„Mica Italie" din America

O comunitate semnificativă de italieni exista în SUA încă din timpul Războiului civil, însă fluxul s-a accentuat la începutul secolului XX, când Sicilia arăta ca ruralul din Moldova noastră de acum: plină de bătrâni şi cu tot mai puţini tineri. Din Sicilia au plecat, într-un secol, între 1861 şi 1961, aproape 1,3 milioane de persoane. A fost regiunea italiană care a dat cei mai mulţi emigranţi, în acest interval. La fel ca şi românii, au declanşat în ţara de destinaţie puternice sentimente antiimigraţie, au fost ghetoizaţi, la începutul secolului XX şi, ca orice fenomen de marginalizare, a alimentat infracţionalitatea. La izbucnirea marii depresiunii economice, spre sfârşitul anilor '20, italienii erau deja asimilaţi cu „Mafia".

Europa, de la emigraţie la imigraţie

Teoria spune că statele europene au parcurs în ultimul secol trecerea de la ţară de emigraţie, care furniza migranţi, la ţară de imigraţie, adică s-au transformat în ţări-gazdă. Aşa s-a întâmplat cu toate statele din vestul Europa, unde dezvoltarea industrială a atras ca un magnet populaţia din statele mai sărace. Fenomenul este legat de cel demografic, fiindcă pe măsură ce oamenii emigrau, ţara de plecare se trezea că-şi creşte industria, dar nu mai are suficientă forţă de muncă. Mulţi pribegi s-au întors, dar în general a fost nevoie şi de cetăţ