Mergeam zilele trecute pe o stradă veche din Bucureşti. O singură linie, cu case pe o parte şi pe cealaltă. Mă grăbeam la o întâlnire cu o persoană pe care nu o cunoscusem înainte şi eram presată de timp. De altfel, timpul care nu-mi ajunge nu e nimic nou în ultima vreme şi starea nu este doar a mea. Ne caracterizează pe noi, cei care trăim în secolul acesta, în anii aceştia de disperare. Chiar dacă aproape alergam pe stradă, ceva îmi dăduse o stare plăcută. Era, totuşi, o zi frumoasă şi caldă de toamnă.

Pe strada aceea scăpasem de zgomotul bulevardului, dar nu de aici îmi venea liniştea. Era ceva în plus. Începusem să merg în pas de plimbare. Nu mă mai stresa ideea nepunctualităţii, intrasem, parcă, într-o altă dimensiune. Am ajuns la timp. Gazda m-a întâmpinat la poartă, m-a invitat în curtea umbroasă şi zâmbind mi-a spus: „Aţi venit să culegem via?”. Umbra care ne acoperea venea de la viţa-de-vie din care atârnau ciorchini bogaţi de struguri negri, din care, de copţi ce erau, începuse se picure mustul. Şi atunci mi-am dat seama ce mă liniştise pe stradă: mirosul paşnic al viei coapte, gata să se dăruiască culesului. Fără să ştiu, mă întorsesem în copilărie, în vremuri când timpul îmi ajungea şi via se culegea pe-ndelete, ca într-o sărbătoare.

Mergeam zilele trecute pe o stradă veche din Bucureşti. O singură linie, cu case pe o parte şi pe cealaltă. Mă grăbeam la o întâlnire cu o persoană pe care nu o cunoscusem înainte şi eram presată de timp. De altfel, timpul care nu-mi ajunge nu e nimic nou în ultima vreme şi starea nu este doar a mea. Ne caracterizează pe noi, cei care trăim în secolul acesta, în anii aceştia de disperare. Chiar dacă aproape alergam pe stradă, ceva îmi dăduse o stare plăcută. Era, totuşi, o zi frumoasă şi caldă de toamnă.

Pe strada aceea scăpasem de zgomotul bulevardului, dar nu de aici îmi venea liniştea. Era ceva în plus.