S-a stins, pe teren, acum patru ani. Oamenii nu i-au luat numele în derîdere. Animalele, însă, au făcut-o
Atleti, prima oară m-a durut atunci, pe 25 august 2007. Meciul acela cu Getafe…Da, da…Trecuse aproape o jumătate de oră cînd m-a ciupit întîia dată. Aşa, ceva, în piept, ca o arsură. Am căzut, nu mai vedeam, nu mai auzeam nimic. “Dragu”, Ivica Dragutinovici, a sărit imediat să nu-mi înghit limba. Aplauzele stadionului m-au cules de pe gazon şi m-au dus la vestiar. Apoi - Atleti, cu tine vorbesc, de ce n-ai puterea să mă priveşti în ochi? -, am simţit furnicătura aia de vreo cinci ori. De cinci ori într-o jumătate de oră!!! Pupau doi tălpici între ei, apoi ei mă pupau pe mine. Defibrilator parcă-i zicea…Degeaba… Displasie sau aşa ceva i-au spus…Inima…
Cum poţi fi trist cînd ţi se naşte un copil?
A doua oară, Atleti, m-a durut trei zile peste. Mă durea de durerea lor.
Era multă, multă lume. Şi lacrimi, Atleti, un infinit ocean de lacrimi. Cînd m-au coborît, Mar Roldan, soţia, şi-a ridicat, puţin, tricoul. Cu coada ochiului i-am zărit, atunci, burtica. Acolo dormea Aitor, puiul nostru. Avea opt luni.. Ştii, Atleti, cum îmi dădea cu picioruşele în nas de fiecare dată cînd îmi lipeam faţa? Doamne, ce m-a durut, iar, pe 22 octombrie 2007… Da, o să spuneţi că nu poţi fi trist cînd ţi se naşte un copil, dar eu, Atleti, eu nu-l puteam atinge.
Nu-i puteam spune nimic… Şi-l aşteptasem…
Opt luni fără un telefon…
A treia oară am simţit iar pişcătura aia după vreo opt luni. Ai mei, bătrînii, plîngeau. Preşedintele Del Nido nu le dăduse un telefon opt luni de zile. Un singur telefon! Se folosise de mine pentru a cîştiga alagerile, pentru a aduce bani mai mulţi, pentru a face chestiuni de “corazon”. Ay, Virgen Maria, nici măcar un “Bună ziua!”?
Apoi, Atleti, şi te rog să mă priveşti în ochi cînd şi eu fac acelaşi lucru!, cel mai tar
