Nu e departe vremea când inventarea unui utilaj tehnologic performant, menit „uşurării muncii omului”, graţie preţului mare de fabricaţie, era urmată de achiziţionarea brevetului de către stat. Piaţa liberă şi promotorul acesteia, lăcomia, şi-au impus însă iute legile cu pretenţii de dat divin şi comerţul a înflorit. Cele mai complicate şi scumpe maşinării au încetat să facă obiectul producţiei şi proprietăţii etatiste, firmele private s-au dezvoltat şi, odată cu reclamele lor – ocupând spaţiile publice, de emisie audio-vizuală şi paginile ziarelor –, tehnolatria a pătruns spiritul şi comportamentul omenesc. „Nimic rău în asta” – ar putea spune un comentator pripit, pătruns de noile toxice colective: dezvoltare, concurenţă, profit, „sfânta” proprietate privată etc.; cel în mintea căruia proprietatea decentă supra casei, briceagului şi grădinii de zarzavat personale îşi translează virtuţile discreţionare şi asupra proprietăţii fără de măsură: pe munţi, buldozere şi sălbăticiuni. Rândurile acestea sunt pentru acest inconştient majoritar şi manipulat.
Până nu demult bazinul forestier al pârâului Gândacu, afluent de dreapta al Bistriţei Aurii în aval de Cârlibaba, se afla în administraţia Direcţiei Silvice Suceava, gopodărit fiind de ocolul silvic Iacobeni. Aparţinând statului şi situat în masivul Suhard, muntele era acoperit cu arborete sănătoase. Dacă adaug că, primăvara, cocoşii de munte, iar toamna, cerbii ofereau un spectacol emoţionant şi nu uit de întâlnirea mea, la căderea nopţii, cu un urs care, discret, m-a evitat, zburând parcă peste potecă, melancolia acestor rânduri ar putea stârni desfiinţări eroice criticilor literari, iar alegaţiile ce vor urma, vehemente, oricărui condeier de salon românesc, necondiţionat, „om de dreapta”.
Astăzi bazinul Gândacului aparţine comunei şanţ, aflată peste cumpăna de ape, în valea Someşului Mare şi e